Editorial

 Ce plăcere infinită trebuie inevitabil să fie aceea de a ne pierde în El și, absorbiți fiind de simțământul copleşitor al bunătăţii Sale, să ne dăm pe noi înşine ca o jertfă vie, înălţându-ne mereu spre El în flăcări de iubire! 

 Un suflet nu cunoaște ce este bucuria statornică şi plăcerea reală, până când, sătul de sine, nu renunță la tot ce are și nu se predă cu totul Făcătorului ființei sale; până când nu simte că a devenit o creatură sfântă și consacrată și poate spune, dintr-o înțelegere lăuntrică și dintr-un sentiment profund: „Preaiubitul meu este al meu” – toate interesele Lui sunt și ale mele – și eu sunt a Lui. Sunt satisfăcut să fiu orice pentru El şi să nu mi port grija mea, ca să-l pot sluji pe El”. 

 O persoană care ajunge să aibă o astfel de dispoziție sufletească va găsi plăcere în tot ceea ce îngăduie Dumnezeu în providența Lui. Plăcerile trecătoare vor avea o altă savoare când ea va gusta bunătatea divină din ele și le va vedea ca semne de dragoste date de Făcătorul şi Domnul ei drag. Iar pedepsele, deși nu aduc bucurie, ci întristare, își vor pierde astfel boldul; atât toiagul, cât și nuiaua, îl vor mângâia. El va săruta mâna care l-a lovit, și va aduna dulceață din acea severitate. Ba mai mult, se va bucura că Dumnezeu nu a făcut voia unei creaturi atât de nevrednice şi nesăbuite ca el, ci voia Lui şi Şi-a îndeplinit planurile Lui, care sunt infinit mai sfinte şi mai înţelepte.