Editorial

 Când eram aproape de Bala, m-am întâlnit pe drum cu slujitorul lui Dumnezeu din locul acela. El m-a avertizat să mă întorc, pentru că altfel voi fi în primejdie. I-am răspuns cu blândețe că eram convins pe deplin de faptul că aceasta era datoria mea, că nu aveam o altă intenție decât să propovăduiesc vestea bună a mântuirii și că nu voi ofensa cu bună știință pe nimeni. Cu toate acestea, el mi-a vorbit foarte urât și s-a apropiat de mine cu o bâtă ca să mă lovească. După ce m-a ocărât, i-am spus că eu nu am fost învățat să răspund cu ocară atunci când sunt insultat, și mi-am continuat liniștit călătoria. Dar când am intrat în oraș, am dat peste o mare mulțime de oameni care mă așteptau. Se zvonea că toată adunarea aceea de oameni ai comitatului se întâlnise cu scopul de a mă agresa și de a mă împiedica. Însă, la cererea prietenilor mei, am renunțat să mai predic pe stradă și, în schimb, am intrat într-o casă ca să predic. 

În tot acest timp, sufletul meu era fericit, plin de putere și curaj, glasul meu se înălțase ca o trompetă, așa încât oamenii puteau să audă, în ciuda zgomotelor de la ușă și de la fereastră, care fusese spartă în bucăți de către mulțime. Am predicat un timp în aceste condiții. Dar când mulțimea care se pregătise bând în exces băuturi alcoolice (se presupunea că slujitorul lui Dumnezeu le dăduse de băut), s-a strecurat printre oameni, un prieten mi-a spus că ar fi vrut ca eu să plec de acolo. Deși încă eram plin de putere în duhul, totuși am ascultat mai degrabă sfatul prietenului meu decât chemarea din sufletul meu, așa că nu am mai vorbit. Dar imediat am simțit cum puterea mă părăsea. Atunci am înțeles că greșisem. Cu toate acestea, m-am retras într-o cameră de sus. Însă mulțimea, în loc să plece, părea să fie tot mai înfuriată. 

Unii înconjurau casa, în timp ce alții se cățărau pe acoperișul acesteia, amenințându-mă cu moartea de îndată ce aș fi ieșit. Pe măsură ce se înnopta, m-am gândit că era de datoria mea să merg în mijlocul lor, încredințându-mă în mâinile lui Dumnezeu. Imediat ce am ieșit din casă, cineva m-a prins de guler. Fiindcă nu m-am împotrivit, lucrul acesta m-a împiedicat să fiu trântit la pământ. Un altul m-a lovit în față, în timp ce alții aruncau în mine cu pietre și pământ. 

Atunci m-am gândit că soarta mea era să mor de moartea lui Ștefan în mijlocul lor. Le-am vorbit și m-am rugat pentru ei. Dar în timp ce făceam lucrul acesta, cineva mi-a spus că ar fi vrut ca eu să plec de acolo, întrucât Îl ispiteam pe Domnul dacă mai stăteam. Imediat ce mi-am întors spatele vrăjmașilor ca să plec, am fost lăsat cumva singur și m-am afundat sub valurile de oameni. Nu îmi era frică de moarte, fiindcă știam că aceasta era poarta spre odihna veșnică, nu mă temeam de iad, nici nu mă îndoiam de favorul lui Dumnezeu pe care îl aveam prin sângele lui Hristos, Mântuitorul meu. Cu toate acestea, eram puțin neliniștit pentru că nu voiam să mor în mâinile acestor răufăcători. 

Ei au continuat să mă bată într-un mod inuman cu bețe și toiege și să arunce cu pietre în mine, până când am căzut sub picioarele lor nemiloase, unde nu au încetat să mă bată, până ce Domnul a atins inima unuia dintre ei, punându-i milă sau frică de a fi acuzat pentru ucidere. El a jurat că nu mă vor mai bate și m-a scăpat pe mine și pe prietenii mei din mâinile lor. Chiar dacă prietenii mei au reușit să se apere, ei totuși L-au imitat pe Domnul și Stăpânul lor, suferind totul răbdători, așa cum i-am rugat eu să facă. În final, ne-am întors împreună la locul unde eram găzduiți și ne-am îngrijit rănile. De asemenea, i-am îmbărbătat pe cei ce au suferit împreună cu mine și ne-am bucurat împreună că am fost socotiți vrednici să suferim de dragul lui Hristos. 

După aceea, mi-am continuat călătoria înspre Caernarvonshire și am ajuns acolo într-o sâmbătă noapte. Duminică dimineață m-am interesat să aflu în care biserică era cea mai bună predicare. Mi s-a spus că era la o depărtare de două sau trei mile și că acolo predica cancelarul. Am mers acolo neanunțat și am ascultat o predică așa de rea, cum nu am crezut că poate concepe vreodată inima unui om sau poate rosti vreodată o gură omenească. El auzise despre călătoria mea în nordul Țării Galilor și s-a folosit de ocazie pentru a avertiza mai dinainte pe oameni, ca nu cumva să mă lase să vizitez acel loc. Neștiind de prezența mea, el a început să mă prezinte ca fiind un slujitor al diavolului, un vrăjmaș al lui Dumnezeu, al Bisericii și al întregii omeniri. În anumite privințe, el m-a descris că aș fi fost mai rău decât Satan, deoarece Satan nu ar fi putut să lucreze aici decât prin intermediul unor asemenea instrumente. 

A continuat să vorbească în felul acesta și a repetat faptul că eram slujitorul diavolului, un înșelător și un proroc fals. După ce m-a zugrăvit ca fiind mai rău decât orice monstru eretic sau decât diavolul însuși, el a arătat că datoria inevitabilă a oamenilor era să se alăture în unanimitate, din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Biserica Sa și pentru țară, împotriva unui astfel de om care purta cu sine o otravă atât de distrugătoare, care ar fi ruinat pentru totdeauna nu doar trupurile lor împreună cu tot ceea ce aveau ei, ci și sufletele lor nemuritoare. Însă nici el, și nici oamenii nu se așteptaseră să fiu acolo atât de repede. 

După ce am ieșit din biserică, am mers la predicator ca să vorbesc cu el despre înființarea de școli galeze și de asemenea, ca să îi spun că nu mi-a plăcut predica. Apoi, când oamenii au realizat că eu eram tocmai persoana expusă în mod public în biserică, mi-au blocat calea și mi‑au luat calul, ca să poată arunca cu pietre în mine. Totuși, deși s-au aruncat multe pietre cu violență în mine, Domnul m-a păzit de răni grave și nu i-a lăsat să mă lovească cu sălbăticie. Toată săptămâna am fost în mare pericol și de multe ori m-am gândit că nu mi se va îngădui să mă întorc viu din locul acesta. 

Am plecat pe drumul care ducea înspre Penmorfa, lângă Traethmawr; și, în timp ce așteptam să se elibereze drumul ca să pot trece, mulțimea s-a ațâțat împotriva mea, iar pe fețele și în comportamentul lor se vedea că aveau duhul ucigașilor. Ei m-au abuzat, însă, prin mila lui Dumnezeu, nu au putut să îmi facă prea mult rău și, într‑un final, am scăpat de furia lor, am luat feribotul din Barmouth și am ajuns la casa unui slujitor al lui Dumnezeu, un disident din Merionethshire. De acolo am trecut prin Machynlleth, Llanbrynmair și am ajuns în Mongomryshire, unde viața mea a fost din nou pusă în pericol, dar mi-a fost cruțată ca o pradă din gura leului. Așadar am mers înainte și am vizitat sufletele din acel comitat, care începuseră acum să formeze mici societăți. 

O, ce experiență am căpătat din această călătorie primejdioasă. Niciodată nu am mai conștientizat atât de mult natura dragostei de sine, care creștea în mine acum, din pricina succesului meu. Vedeam din ce în ce mai mult adâncimea răului din natura mea, astfel că mă întrebam adesea cum de îi este îngăduit pământului să țină un asemenea om. Zilnic conștientizam și aveam o dovadă tot mai clară a adevărului acelei afirmații făcută de cucernicul episcop Hooper la rug: „Doamne, eu sunt iad, dar tu ești cer.”. Mi-am dat seama că nu sunt decât un copil. Însă Domnul a continuat să îmi arate tot mai mult din lungimea, adâncimea, înălțimea și lărgimea dragostei Sale în Hristos și m-a făcut să cunosc, în mod experimental, mai mult din suferințele Lui, din moartea, învierea, dragostea și credincioșia Lui. 

Ochii mei s-au deschis mai mult și percepția mea spirituală a crescut, astfel încât am înțeles taina lui Isus Hristos, care poate fi cunoscut într-un mod mântuitor doar prin intermediul Duhului Sfânt, ca Ușă și Cale către Dumnezeu și către Maiestatea Sa inefabilă. Prin această lumină și experiență am fost eliberat de Vechiul Legământ și de teama lui legală și am fost tras tot mai mult sub Legea credinței și a dragostei, în roadele Noului Legământ și în libertatea Evangheliei – nu mă refer la destrăbălare, întrucât crucea era grea pentru trupul meu, dar simțeam că sufletul crește frumos sub ea. 

Vara următoare am fost chemat din nou la Londra, ca să ajut un timp la tabernacul. În drum, am trecut prin Bristol și, pe când mă îndreptam spre Wiltshire, m-am întâlnit cu dl Cennick și am mers împreună cu el la Swindon. În timp ce predicam acolo, am fost asaltați de mulțime cu un scop anume. Ei aduseseră cornuri de suflat, pistoale și o mașină de pompieri. Când mi-au pus un pistol la tâmplă, sufletul meu era fericit. Puteam să stau cu dragă inimă înaintea lor pe post de țintă. Cineva m-a lovit peste buze și mi-a țâșnit sângele. Dar Dumnezeu a găsit cu cale să ne dea o smerenie și răbdare neobișnuite și o putere grozavă de a vorbi oamenilor, iar mulți au ascultat cu mare seriozitate. 

Am mers pe jos prin oraș, argumentând cu cei ce ni se împotriveau, în timp ce eram murdăriți cu noroi, praf de pușcă și apa mâloasă pe care o arunca mașina de pompieri. Eram urmați de o mare mulțime de țărani și comercianți. După ce am împrumutat haine ca să ne schimbăm și ne‑am spălat, oamenii s‑au adunat în curtea casei în care ne aflam. Apoi le-am predicat, iar dl Cennik s-a rugat. Am certitudinea că unii dintre ei au fost convinși de păcat și ne-au rugat fierbinte să mergem într-un sat care era la o distanță de o milă, ceea ce am și promis că vom face, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Am mers în satul acela unde Cuvântul lui Dumnezeu era acceptat și onorat. Apoi mi‑am continuat călătoria spre Londra. 

A fost foarte uimitor faptul că nu am avut parte de nicio vătămare fizică la Swindon. Deși, din ceea ce auzisem noi, câțiva oameni se legaseră cu jurământ să nu ne lase în viață și ne‑au urmărit mai mult de un sfert de milă în afara orașului, totuși nu le-a fost îngăduit să pună mâna pe noi. 

După ce am stat câteva luni în Londra, m-am întors înapoi și am trecut prin câteva orașe din Anglia până la Bristol, iar de acolo m-am îndreptat spre Țara Galilor, în anul 1742. Am observat că mulți abuzaseră de libertatea Evangheliei, schimbând în desfrânare harul lui Dumnezeu: am văzut mândrie spirituală între frați și faptul că se judecau și se desconsiderau între ei. Și fiindcă ei nu cred că există perfecțiune sau că poți dobândi o eliberare deplină de esența păcatului, stau liniștiți sub robia mândriei, mâniei, ușurătății și a iubirii față de lumea aceasta. 

Când am văzut lucrul acesta, am primit o nouă lumină și putere de a predica despre roadele autentice ale credinței adevărate și despre consecințele inevitabile ale oricărui adevăr divin care este crezut în inimă într-un mod mântuitor. Puteam să deosebesc creștinii adevărați de cei ce erau doar cu numele și știam că era absolut necesar să îi îndemn și să îi conving pe toți să își întărească alegerea și chemarea și să fie biruitori asupra tuturor vrăjmașilor lor spirituali. Această doctrină a dat naștere unei opoziții vehemente; dar am fost încurajat văzând efectul benefic de zi cu zi pe care aceasta îl avea asupra celor sinceri ca să-i trezească, să-i curețe și să-i conducă la Mielul lui Dumnezeu. 

 Încă eram membru al Bisericii Anglicane. Deși sunt acuzat de creștini din toate denominațiile pentru că m-am conformat, totuși eu nu pot decât să mă bucur de lucrul acesta și de lucrarea bună pe care Domnul a început-o în Biserica de Stat. Sper că este un aluat care va crește bine. Eu apreciez spiritul pașnic care încă este în Biserica de Stat și care tolerează pe cei diferiți și nu stinge acest mic început al trezirii – acesta este, pentru mine, un semn bun. Simt prezența Lui întotdeauna la serviciile de închinare, am multă libertate să mă lupt în rugăciune pentru ea și am mare încredere că Dumnezeu va primi și va însufleți această lucrare din mijlocul ei. Cu toate acestea, numai eu pot mărturisi că am fost chemat să rămân în această încredințare și convingere. Nu din cauza vreunui prejudiciu și în ciuda tuturor grupărilor, eu am rămas în Biserică până în ziua de față. 

Câțiva au mers la disidenți și în alte grupări, iar eu am considerat că era datoria mea să vorbesc împotriva lor. Am folosit argumente și dovezi din Scriptură înaintea lor și anume, exemplul prorocilor din vechime și al oamenilor buni care au rămas în biserica iudaică, în ciuda degenerării acesteia în toate privințele. Mântuitorul nostru și Apostolii Lui au participat la serviciul de închinare de la ceasul rugăciunii în aceeași biserică iudaică, deși știau că această biserică urma să fie abolită. Și Apostolul nu a îndemnat pe credincioșii adevărați să părăsească biserica din Corint, cu toate că erau multe nereguli în ea. După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru nu a îndemnat pe copiii Săi din cele șapte biserici din Asia să plece din biserica în care erau membri și să frecventeze alta. Nu, ci să îndrepte ceea ce era greșit și să fie sare pentru alții. Așadar, în cazul nostru, deși nu suntem decât niște membri neînsemnați și nevrednici ai acestei biserici, totuși Domnul a făcut lucruri mari în țară prin această trezire. Și El ne poate face sarea acestei biserici și a acestei națiuni. 

În anul 1743, gloria Divinității lui Isus Hristos mi-a fost întipărită în suflet mai adânc ca niciodată. Cu cât meditez mai mult la acel text din 1 Timotei 3:16, „mare este taina evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup”, cu atât gloria acestuia strălucește în sufletul meu. 

De asemenea, am fost ajutat să văd mai mult din gloria și minunăția Divinității lui Hristos atunci când am citit un tratat intitulat O praștie și o piatră. Acum ajunsesem să văd tot mai mult din minunea Întrupării, Vieții, Sângelui, Morții și Învierii Sale infinite împreună cu slava tuturor slujbelor Lui, dar și slava Bisericii Sale fiindcă aceasta este asociată cu o Persoană atât de glorioasă. Ea este numită Mireasa Lui, Templul, Familia, Armata și Plinătatea Lui. Totuși, nu am fost insensibil la manifestarea sinelui, care s‑a împotrivit tuturor slujbelor Sale. Dar am avut în sufletul meu o imagine mai clară a tuturor acestor lucruri. 

Prin aceste descoperiri (pe care le primeam treptat, cu privire la El și cu privire la mine), am ajuns să înțeleg că orice adevăr este practic, atunci când este revelat de Duhul, și va influența într-un mod adecvat sufletul, umilind păcătosul și înălțând Mântuitorul. Pe măsură ce gloria lui Dumnezeu strălucea cu razele ei divine în sufletul meu, simțeam cum aceasta îmi mărește credința, iar dragostea era mai frecventă în mine, bucuria mea era mai statornică, lepădarea mea mai deplină, duhul meu mai blând și liniștit și aveam o compasiune și o milă mai profundă față de sărmanii păcătoși. 

Acum am înțeles și câteva pasaje din Scriptură pe care nu le puteam pricepe duhovnicește mai înainte, iar ceea ce văzusem și înțelesesem înainte în alte pasaje avea acum o mai mare profunzime și slavă. Orice clipă este acum, pentru mine, foarte prețioasă. Tot timpul irosit, toate talentele, harurile și darurile risipite, care nu sunt folosite de Domnul și pentru El, nu sunt doar pierdute, ci și folosite împotriva Lui.