Editorial

 Totuși, dacă poate exista un set minimalist de relații între denominații în timp ce denominațiile rămân separate, atunci există o afirmație implicită că unitatea vizibilă a bisericii fie nu este reală, fie nu este importantă și că motivele separării nu contează. Prea mulți dintre noi „nu se întristează de prăpădul lui Iosif” (Amos 6:6). Se pare că există foarte puțini oameni care spun: „Nu trebuie să fie așa, frații mei!” (Iacov 3:10). Puritanul Samuel Hudson scrie: „Diviziunea este muzica lui Satan, însă ceea ce îl face pe diavol să râdă ar trebui să ne facă pe noi să plângem”. 

 Scopul și țelul Adunării Westminster a fost foarte diferit. Contrastează izbitor indiferența față de unitate manifestată adeseori de către cei ce azi țintesc să fie încadrați în tradiția puritană și reformată. După cum consemnează James Walker, congregaționaliștii de la Adunarea Westminster au propus o coexistență prietenoasă și o părtășie ocazională cu prezbiterienii dar să rămână separați prin felul de conducere, și astfel, după cum susțineau ei, nu ar fi fost „o separare clară și totală, și vom lucra în esență către același scop”. Aceasta a fost ferm refuzată cu următoarea explicație: 

 Tot așa ar fi putut pleda donatiștii și novațienii, și aproape toți separatiștii care au apărut în istoria Bisericii. O asemenea separare era necunoscută în vremea apostolilor, cu excepția cazurilor când era folosită de învățători falși: toți cei care se declarau creștini aveau comuniunea împreună, ca o singură biserică. Dacă te poți uni cu noi ocazional în acte de închinare, ar trebui să fii împreună cu noi în comuniune, nu în congregații separate. Modul lui Dumnezeu de a-Și revela adevărul față de cei cu convingeri diferite nu este prin așezarea lor la distanță unul de altul. Să ai o organizație creștină diferită, luând din bisericile noastre membri care au remușcări de conștiință, înseamnă fără îndoială schismă în trupul lui Hristos. 

 Teologii de la Westminster erau așadar contra noțiunii populare de acum potrivit căreia diferențele din biserică și distincțiile concurente sunt un lucru bun, iar diversitatea înseamnă putere. Ei luau în consideare cu mare grijă accentul ferm al Noului Testament legat de uniformitate (1 Cor. 11:1, 16; 14:29, 33-35, 40; 16:1-2), care ne îndeamnă să „umblăm la fel” (Fil. 3:16) și „să rămâneți tari în același duh și că luptați cu un suflet pentru credința Evangheliei” (Fil. 1:27). „Le voi da o inimă și o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna” (Ier. 32:39). 

 Teologii scoțieni care au fost contemporani cu puritanii englezi au tratat cu multă grijă aceste probleme. Au căutat să înțeleagă și să aplice cu acuratețe învățătura scripturală cu privire la unitate și schismă. Oameni precum James Durham au subliniat că unitatea era o prioritate și o datorie absolută, iar schisma era un păcat grav. Cu toate acestea, au admis că separarea este câteodată o datorie acolo unde păcatul este prețul de a menține unitatea. Asemenea chestiuni pot fi controversate și complexe pentru a fi rezolvate în practică, însă trebuie să existe totdeauna o dragoste pentru unitatea bisericii și o durere autentică atunci când aceasta nu poate fi dobândită. 

 Este important să înțelegem acest context ca să putem aprecia principiile care stau la baza a ceea ce spune Anthony Burgess despre acest subiect. Burgess ne oferă sfaturi practice în acest domeniu arătându-ne duhul pe care creștinii trebuie să-l aibă unul față de celălalt. El nu ne lasă doar să nutrim un oarecare regret și preocupare, dar nefăcând nimic legat diviziunile bisericii. Avem cele mai mari obligații nu numai să „ne rugăm pentru pacea Ierusalimului” (Ps. 122:6), dar și să fim împăciuitori. Binecuvântați sunt cei împăciuitori care își unesc rugăciunile cu cele ale marelui Cap al Bisericii: „ca toți să fie una” (Ioan 17:21).