Editorial

Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine! Căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până vor trece nenorocirile. Eu strig către Dumnezeu, către Cel Preaînalt, către Dumnezeu, care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări. Oprire

Da, Dumnezeu Îşi va trimite bunătatea şi credincioşia. Sufletul meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi, şi a căror limbă este o sabie ascuţită. Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta! Psalmul 57:1-5

Aceste cuvinte au fost scrise de David când fugea de Saul şi era înconjurat de duşmanii lui. În felul lui strălucit de a descrie lucrurile, David a spus că sufletul lui era între nişte lei, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi erau nişte suliţe şi săgeţi şi a căror limbă era o sabie ascuţită. Era înconjurat de aceşti oameni care aveau autoritatea împăratului Saul, iar David nu avea pe nimeni în afară de Dumnezeu. Aşa că David, fiind învăţat în căile Duhului, a făcut ceva ce noi probabil că nu ne-am fi gândit să facem. David L-a pus imediat pe Dumnezeu între el şi duşmanii lui.

David ştia că trebuie să biruie; dar mai ştia că pentru a avea o victorie permanentă, nu putea să-I ceară lui Dumnezeu să îl înalţe pe el. Aşadar, el nu a spus: „Oh, Dumnezeule, eu sunt împăratul ales de Tine să fiu succesorul lui Saul, acest împărat păcătos. Acum, Dumnezeule, vreau ca Tu să vii să mă salvezi şi să zdrobeşti aceşti duşmani sub picioarele mele.” El a ştiut să facă ceva mai bun decât atât. Aşa că s-a rugat, nu ştiu dacă s-ar putea numi rugăciune sau nu – este mai degrabă o lămurire extatică, decât o rugăciune: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să Se întindă slava Ta!” (Psalmul 57:5). El spunea de fapt: „Indiferent ce mi se întâmplă mie, Dumnezeule, Tu să fii înălţat. Indiferent ce mi-ar face aceşti oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită, Dumnezeule, fie ca slava Ta să se întindă peste tot pământul. Inima mea este hotărâtă în privinţa acestui lucru, o, Dumnezeule, şi eu Îţi voi cânta laude pentru că vreau ca Tu să fii înălţat mai presus de ceruri şi slava Ta să se întindă peste tot pământul.”

Acesta este modul lui Dumnezeu de gândire, care este opusul modului nostru de gândire. Şi acesta merită atenţia noastră. Trebuie să cântăm, să ne rugăm şi să predicăm despre acesta, până când îl pricepem, fiindcă noi învăţăm foarte greu lucrurile. Dumnezeu Însuşi trebuia să fie înălţat mai presus de orice, căci dacă nu, victoria lui David ar fi fost una nesigură. El ar fi fost înfrânt chiar dacă şi-ar fi biruit duşmanii; aceasta ar fi fost o victorie pirică ce l-ar fi costat prea mult. Aşadar, El L-a pus pe Dumnezeu unde Îi era locul, sus, deasupra tuturor lucrurilor, înalţat mai presus de toate, şi apoi David a ieşit bine, pentru că L-a aşezat pe Dumnezeu la locul Lui.

Acesta este micul secret; aş putea să mă opresc aici fiindcă am învăţat unul dintre cele mai importante lucruri care se pot învăţa: Dumnezeu este mai presus de toate. Când spunem că Îl mărim pe Dumnezeu, nu ne referim la faptul că Îl facem pe Dumnezeu mare – nu am putea face aceasta. Dumnezeu este deja desăvârşit de vast, dar noi vrem să spunem că Îl vedem mare. Şi când spunem lucrul acesta, Îl înălţăm, şi aceasta nu înseamnă că Îl ridicăm; înseamnă că recunoaştem cât de înălţat este El.

O relaţie inversată
Problema lumii este că între Dumnezeu şi omenire este o relaţie inversată – o dereglare morală. Problema lumii şi problema rasei umane este că noi nu L-am pus pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul în gândirea noastră, în purtarea noastră şi în toate filosofiile şi atitudinile din vieţile noastre. Fără îndoială, sunt milioane de oameni care se roagă lui Dumnezeu. Însă locul pe care Îl ocupă Dumnezeu cu adevărat în inimă este acela unde Îl punem pe El când suntem în necaz, când vin greutăţile, sau în alte circumstanţe din vieţile noastre.

Vreau să vă puneţi aceste întrebări:

Cine câştigă când ai de ales între Dumnezeu şi bani, între Dumnezeu şi ambiţie? O mulţime de tineri se întorc la Domnul în adolescenţă şi sunt bine – apoi devin ambiţioşi. Au un talent pe care îl dezvoltă, iar lumea află şi îi cheamă. Apoi ei au de ales dacă să-şi urmeze ambiţia, care îi va duce în lume şi îi va îndepărta de biserică, sau dacă să-L urmeze pe Domnul. Şi cred că 97% dintre ei îşi urmează ambiţiile.

Cine câştigă când ai de ales între o plăcere trupească şi a face voia lui Dumnezeu? În lume Dumnezeu nu primeşte niciun vot, dar eu zic că în Biserică Dumnezeu ar trebui să primească toate voturile. Şi totuşi, când este de ales între plăcere trupească şi Dumnezeu, Biserica votează de obicei pentru plăcere trupească – cu condiţia să facem cumva un compromis şi să-L avem şi pe Dumnezeu.

Cine câştigă când ai de ales între căsătorie şi voia lui Dumnezeu? Am cunoscut sau am citit despre câteva situaţii în care bărbaţii şi femeile s-au despărţit pentru că unul sau celălalt nu era creştin. O tânără mi-a spus aseară că se întâlnea cu un tânăr şi că se gândeau să se unească pentru tot restul vieţii. Dar fiindcă el nu era omul care ar fi trebuit să fie, s-a despărţit de el. Acum, lucrul acesta se întâmplă din an în Paşte. Nu se întâmplă foarte des. De obicei, un tânăr sau o tânără Îl urmează pe Domnul plini de fericire şi bucurie. Ajung primii la întâlnirea tinerilor şi pleacă ultimii. Sunt primii care participă, care spun despre Domnul Isus, îşi spun mărturia şi fac toate celelalte lucruri, până când întâlnesc pe cineva... Şi apoi, Dumnezeu trece pe un plan secundar, în timp ce ei se hotărăsc dacă trebuie să se căsătorească şi cu cine să se căsătorească. Şi dacă au de ales între Dumnezeu şi căsătorie, atunci se căsătoresc.

Şi cine câştigă când ai de ales între Dumnezeu şi prieteni? Nu sunt mulţi oameni care ar renunţa la prietenii lor de dragul lui Hristos. Nu sunt mulţi care renunţă la sinele lor de dragul lui Hristos. Deci, cine câştigă când trebuie să votezi pentru Dumnezeu sau pentru aceste lucruri? De obicei, celelalte lucruri câştigă, şi Dumnezeu pierde. Şi, vedeţi voi, de aceea suntem în starea în care suntem. Blestemul nu vine fără motiv; şi nici binecuvântarea. Trăim la un nivel atât de scăzut pentru că încălcăm legile Împărăţiei.

Un tânăr ar putea să descopere secretul biruinţei dacă, atunci când ajunge în punctul în care trebuie să aleagă între o tânără frumoasă şi Dumnezeu, el spune: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul să se întindă slava Ta.” Atunci, biruinţa ar veni în viaţa lui. Şi vom vedea mulţi oameni umblând biruitori dacă, atunci când vine vorba de ambiţiile lor, ei învaţă să spună: „Dumnezeule, fii deasupra ambiţiei mele. Fie ca Numele Tău să fie deasupra tuturor ambiţiilor mele.” Dumnezeu vrea să dea biruinţa. Însă El nu ţi-o va da direct. El trebuie să ţi o dea prin tron (prin autoritatea regală). Noi trebuie, mai întâi, să L punem pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul şi apoi, după ce facem lucrul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va da biruinţa. Dar dacă încercăm să obţinem victoria unilateral, dacă încercăm să ne urmăm un plan anume şi vrem să avem biruinţă, nu o vom avea.

Înjosindu-L pe Dumnezeu
Lumea merge clătinându-se înspre un viitor neprevăzut. Suntem într-o încurcătură pentru că noi Îl înjosim pe Dumnezeu şi îi înălţăm pe oameni. Când a venit umanismul în urmă cu o generaţie şi a făcut ca mintea umană să fie criteriul tuturor concepţiilor şi L-a înjosit pe Dumnezeu, teologia nu a mai fost regina ştiinţelor. Regina ştiinţelor a devenit ştiinţa însăşi – umanismul sau sociologia. Apoi, bineînţeles, noi am decăzut pentru că nu L-am înălţat pe Dumnezeu. Dacă Îl înalţi pe Dumnezeu, El te va înălţa pe tine. Dar dacă Îl înjoseşti pe Dumnezeu, tu vei decădea. Şi lumea este în încurcătura în care este pentru că Dumnezeu nu are loc în minţile sau inimile oamenilor.

Lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare este să restaureze această ordine inversată: să-L înalţe pe Dumnezeu şi să coboare omul, ca El să-l poată ridica pe om. Iar ca să poată face lucrul acesta, Dumnezeu S-a coborât – cât de mult s-a putut. Era imposibil să coboare mai jos decât a coborât El. Vă amintiţi ce ni se spune în Filipeni – „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi [de reputaţia Lui], şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (2:6-7).

El S-a golit de reputaţia Lui, şi acesta este ultimul lucru pe care cineva vrea să-l facă. Dar Dumnezeu a putut să facă aceasta. El a luat asupra Lui înfăţişarea unui rob, şi acest lucru a fost foarte umilitor. S-a făcut asemenea oamenilor, ceea ce a însemnat că S-a coborât şi mai mult. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (2:8). Acesta este un pas mai jos, şi nu se poate coborî mai jos de moartea pe cruce.

Care a fost rezultatul final? „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (2:9-10).

Aşadar, vedeţi voi, noi suntem înălţaţi atunci când Îl înălţăm pe Dumnezeu, iar noi devenim inferiori. Atunci Dumnezeu ne ia şi ne ridică. Dar când noi încercăm să urcăm, treaba lui Dumnezeu este să ne ţină jos. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:6).

Dar inimile noastre fireşti vor să fie înălţate chiar acum. Noi vrem să urcăm acum, dar Dumnezeu spune: „Copii, voi vă puteţi permite să aşteptaţi. Fiul Meu S-a coborât şi a rămas în starea aceasta timp de 33 de ani, şi apoi a coborât mai jos şi mai jos şi mai jos, până când a atins partea cea mai de jos a oricărei umiliri posibile. Iar după aceea, fiindcă a făcut lucrul acesta, Eu L-am ridicat şi I-am dat un loc la dreapta Mea, împlinind cuvântul care spune: «Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte» (1 Samuel 2:30).”

Isus Hristos L-a cinstit pe Dumnezeu chiar şi în moartea sângeroasă şi în înjosire. Şi fiindcă a făcut aceasta, Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Lui şi I-a dat un Nume care este mai presus de îngeri. „Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»?” (Evrei 1:5a).

Aşadar, aduceţi-vă aminte că răscumpărarea face multe lucruri pentru noi; tu şi cu mine suntem înclinaţi să avem o atitudine copilăroasă faţă de mântuire – noi credem că scopul acesteia este să ne facă fericiţi. Această atitudine se găseşte peste tot în lume; oamenii scriu cărţi despre cum poţi să fii fericit – acceptă-L pe Isus şi te vei simţi bine în sufletul tău. Însă scopul răscumpărării nu este să te gâdile în inima ta, ci să refacă ordinea inversată a lucrurilor. Răscumpărarea Îl pune pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul – înălţat pe tron – şi îl pune pe om acolo unde îi este locul – jos în ţărână – astfel încât Dumnezeu să poată să-l ridice pe om din ţărână, pe tron. Dar Dumnezeu niciodată, niciodată nu ridică un om pe tron decât din ţărână. Niciodată nu îl înalţă pe om la dreapta Lui, decât din locul de jos al umilinţei.

O parte integrantă a mesajului creştinismului este: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9:23b). Să-şi lase averile, casa, nevasta, părinţii şi propria viaţă (Matei 19:29, Luca 14:26). Trebuie să fim gata să spunem: „O, Dumnezeule, dacă e să aleg între Tine şi casa mea, nevasta mea sau părinţii mei, eu te aleg pe Tine, Dumnezeule.”

Eu nu vorbesc din auzite. Ştiu despre ce vorbesc; am trecut prin asta. Aveam şaptesprezece ani când m-am convertit. Mama mea nu era convertită, nici tatăl meu şi nici rudele mele. Mama mea era o bună prezbiteriană formală şi mă privea ca pe un fanatic. Când predicam pe stradă, i se părea că acest lucru era ceva îngrozitor. Spunea: „Vi-l puteţi închipui pe fiul meu predicând? Şi nu doar predicând, ci predicând la colţ de stradă?” Era ceva îngrozitor pentru ea. Mai târziu, când ea însăşi s-a convertit şi a văzut ce făcea Domnul, a recunoscut cu smerenie că Domnul avusese dreptate în tot acest timp.

Dar trebuie să treci tu însuţi prin toate aceste lucruri. A trebuit să-mi părăsesc părinţii – nu mă refer la faptul că am plecat de acasă, dar a trebuit să trăiesc într-un mod cu care ei nu erau de acord. Însă Dumnezeu i-a mântuit şi amintirile sunt minunate. El l-a mântuit pe tatăl meu, pe mama mea, pe cumnatul meu şi pe două dintre surorile mele – toate acestea fiindcă L am înălţat pe Dumnezeu. Când am avut de ales între părinţii mei şi Dumnezeu, L-am ales pe Dumnezeu. Când am avut de ales între prieteni şi Dumnezeu, L-am ales pe Dumnezeu. Noi trebuie să-L înălţăm pe Dumnezeu mai presus de orice şi să trăim în aşa fel încât slava Lui să se înalţe deasupra cerurilor. Aceasta este scara pe care urci spre împărăţia puterii şi levierul cu care poţi muta munţii.

Există o bogăţie a experienţei lăuntrice pe care sfinţii au avut-o de-a lungul anilor şi pe care Dumnezeu o promite copiilor Lui, iar acesta este secretul ei. Există o satisfacţie profundă pentru întreaga natură, şi o utilitate în împărăţia lui Dumnezeu, o rodnicie şi o creştere, o cunoaştere captivantă a Dumnezeului Preasfânt, şi repet, acestea nu sunt valabile decât atunci când Dumnezeu este înălţat şi noi suntem umiliţi. Poţi să spui din adâncul inimii: „Fii înălţat peste mine, Dumnezeul meu. Fii înălţat pe socoteala mea. Fii înălţat, Dumnezeule, indiferent ce m-ar costa”?

Prea mulţi negociatori
Dumnezeu are prea mulţi negociatori, prea mulţi Iacovi care stau jos cu un creion în mână şi îşi fac socotelile: „Doamne, dacă mă binecuvântezi, îţi voi da a zecea parte.” Iacov a trăit aşa – oricum, mult timp. A fost un om mai bun mai târziu, atunci când Dumnezeu a primit tot. El nu a primit doar a zecea parte; Dumnezeu a primit soţia, copiii şi averile lui Iacov; a avut tot.

Totul se sfârşise, iar Esau era pe drum şi venea să-l omoare. Şi iată-l pe Iacov, nu doar lipsit de a zecea parte, ci lipsit de tot în afară de pielea lui. Avea doar ce era pe el, atât. Şi stătea acolo pe malul râului, se ruga lui Dumnezeu şi Dumnezeu S-a luptat cu el noaptea şi i-a schimbat numele.

Dar noi avem tendinţa să ne târguim cu Dumnezeu şi să încercăm să obţinem o cale uşoară. „Doamne, vreau să fiu binecuvântat, dar nu vreau să mă coste atât de mult. N-am putea să mai discutăm despre asta?”

„Nu”, spune Dumnezeu, „nu putem discuta despre asta. Poruncile Mele sunt poruncile Mele şi Cuvântul Meu este Cuvântul Meu şi voia Mea este arătată în Cuvânt, aşa că nu este nimic de discutat. Vino pe calea Mea şi vei fi binecuvântat. Du te pe calea ta şi vei pierde tot.”

Înălţat mai presus de averi şi de prieteni
Lucrul acesta este atât de simplu, încât nu văd de ce Biserica l-a ratat. „Fie ca slava Ta să fie mai presus de averile mele, Dumnezeule.” Unii oameni au 25 000 de dolari în bancă la care primesc dobândă. Poţi să-i ai, nu-mi pasă deloc de asta; nu asta e ideea. Ideea este că dacă ai avea de ales între a renunţa la tot şi a face voia supremă a lui Dumnezeu, ce ai alege? Majoritatea oamenilor ar căuta un compromis. Ar lua puţin din Dumnezeu şi puţin din ce au ei.

Şi mai sunt prieteniile. Fénelon a spus că nouă ne este greu să renunţăm la prietenii noştri ca să găsim un Prieten. „Dar este un Prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (Proverbe 18:24b). Poţi scrie cu majuscule acest lucru. Noi avem prieteni de toate felurile şi de toate gradele, unii care ar face orice pentru noi şi unii care ar bodogăni dacă ar trebui să facă ceva pentru noi, dar avem prieteni. Şi trebuie să renunţăm la toţi ca să putem avea Prietenul.

Şi când avem Prietenul, vom avea şi prieteni. Domnul nu ne ia niciodată nimic fără să ne dea ceva mai bun în schimb. Aşa este întotdeauna. Am renunţat la aprobarea părinţilor şi la respectul prietenilor pentru puţin timp. Ei au crezut că eram deplasat pentru că Îl urmam pe Domnul şi pentru că eram cu cei de la Alianţă. Şi tatăl meu a spus că mi s-au băgat în cap tot felul de lucruri.

Am pierdut câţiva prieteni; dar am obţinut Prietenul şi acum am prieteni în toată lumea. Nu cred că este vreo insulă sau continent unde să nu am prieteni – şi mă refer la prieteni pe care îi cunosc, oameni cu care am vorbit, cu care m-am rugat, cărora le-am predicat şi care mi-au predicat.

Tocmai am aflat că una dintre cărţile mele a fost publicată în Germania. Şi acum am prieteni acolo. Am renunţat la puţinul număr de prieteni de dragul lui Dumnezeu şi acum am prieteni în toată Germania. Mi s-a spus că în India, Japonia, Armenia şi în diferite ţări unde se vorbeşte spaniola, Domnul îngăduie distribuirea cărţilor mele. Şi acolo am prieteni pe care nu i-am văzut niciodată. Menţionez lucrul acesta doar pentru că vreau ca voi să ştiţi că atunci când Dumnezeu ia prieteni de dragul Prietenului, El dă înapoi prieteni – prieteni mai buni decât ai avut înainte. Dumnezeu ia oamenii care nu ţi-ar face oricum niciun bine şi îţi dă înapoi oamenii cei mai buni din lume ca prieteni.

Înălţat mai presus de conforturi şi ambiţii
Dumnezeu trebuie să fie înălţat mai presus de conforturile noastre. Dacă unii oameni s-ar arăta la întâlnirea de rugăciune, pastorul ar leşina şi pianistul ar cădea ca mort, pentru că este ceva neobişnuit pentru ei să fie acolo. Nu ştiu ce program este la televizor miercurea seara, dar fără îndoială că acesta este unul dintre motive. În fine, noi trebuie să renunţăm la conforturile noastre. Să te ghemuieşti în faţa şemineului într-o noapte rece este chiar plăcut. Dar Isus Hristos, Domnul nostru, S-a ridicat şi S-a dus în lumea pustie şi rece şi a renunţat la tot; aşa au făcut şi apostolii şi sfinţii de-a lungul anilor. Aşadar, renunţaţi la conforturile voastre. „Fii înălţat, Dumnezeule, mai presus de conforturile şi de plăcerile mele.”

Dumnezeu trebuie să fie înălţat mai presus de ambiţiile noastre – toate aceste proiecte personale pe care oamenii le au. El trebuie să fie înălţat mai presus de reputaţia noastră. Întotdeauna este destul de greu să mori faţă de aceasta; noi vrem să avem o reputaţie. Şi când vedem că nu putem avea una, vrem o reputaţie că suntem bucuroşi că nu avem o reputaţie. Iată cum stau lucrurile: ne dăm seama că nu judecăm, şi apoi zâmbim ca Sf. Francis şi spunem: „Ei bine, eu nu judec, lăudat să fie Domnul.” Iar apoi oamenii spun: „Nu este ea evlavioasă? Se bucură că nu judecă.” Dar, vedeţi voi, acesta nu este decât un alt fel de judecată. Este doar o altă modalitate de a judeca.

Apoi, El trebuie să fie înălţat mai presus de plăcerile mele, de neplăcerile mele, de sănătatea mea şi, în cele din urmă, mai presus de viaţa însăşi. Toată viaţa a trebuit să alung prieteni cărora le era teamă că mă voi sinucide. Obişnuiau să-mi spună: „Mă tem că te vei sinucide; te extenuezi de moarte.” Nu te îngrijora în privinţa aceasta, frate. Extenuarea în Împărăţia lui Dumnezeu este un mod minunat de a muri. Însă Dumnezeu nu îngăduie multora din poporul Lui să moară aşa.

Finney îi învăţa pe oameni că dacă te odihneşti în Domnul şi Îl aştepţi pe El cu răbdare, nu vei muri până când nu ajungi să ai cel puţin peste şaptezeci de ani. Dar a continuat spunând că mulţi predicatori se omoară slujind o biserică leneşă care nu îi sprijină. Şi el spunea că Domnul va judeca acea biserică. Asta credea Finney.

Dar să nu vă îngrijoraţi de sănătatea mea. Am renunţat la sănătatea mea cu mult timp în urmă. Domnul poate să aibă sănătatea mea. De ce mi-aş dori să umblu de colo-colo într-o lume de nimic ca aceasta, după ce lucrarea mea se va sfârşi? De ce să vegetez şi să umblu de colo-colo, ca ultima frunză dintr-un copac toamna, ca ultimul trandafir veştejit al verii şi să mă ţin patetic de capătul tulpinii, aşteptând prima adiere a vântului?

Dă-ţi sănătatea Domnului, şi apoi viaţa însăşi. Oamenilor le este atât de teamă să-şi predea vieţile Domnului! Cunosc un predicator căruia i s-a spus că are anghină pectorală şi că dacă nu va avea grijă, va muri. Aşa că s-a smiorcăit ca un căţeluş care a primit o palmă, s-a pensionat şi s-a dus în California. Însă unui alt prieten de-al meu i s-a spus acelaşi lucru, iar el a răspuns: „E în regulă. Eu vreau să mor în Împărăţia lui Dumnezeu, în lucrarea Lui.” Aşa că a continuat să lucreze.

Într-o dimineaţă soţia lui s-a trezit, a făcut micul dejun şi s-a dus să-şi trezească soţul, iar bunul meu prieten, un om înalt şi frumos, era întins pe podea, mort. El şi-a dat ultima suflare Dumnezeului său. Nu s-a dus în California să se retragă, spunând: „Mi-e teamă că voi muri.” Mori, frate, pentru numele lui Dumnezeu, mori! E în regulă. Îţi poţi permite să faci asta. Acesta este ultimul lucru pe care oamenii ar putea să-l facă şi nu este rău deloc. Predă-te lui Dumnezeu. „O, Dumnezeule, fii înălţat mai presus de sănătatea mea. Fii înălţat mai presus de viaţa mea.”

Şi nu te îngrijora cu privire la lungimea zilelor tale. Cu mult timp în urmă, Domnul mi-a dat două versete: „Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin” (Exod 23:26b) şi „Puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 33:25b), şi am trăit pe baza lor.

Noi ne îngrijorăm prea mult în privinţa sănătăţii noastre. Oamenii din lume nu fac lucrul acesta. Un preşedinte sau un vicepreşedinte a unei mari companii vine clătinându-se acasă la ora 11 seara cu o servietă şi îi spune soţiei: „Am avut o zi îngrozitoare la birou.” Şi doctorul îi spune: „Dacă nu ai grijă de tine, vei muri. Eşti într-o stare îngrozitoare.” Dar el merge înainte, trăind la fel. De ce? Ca să aibă vânzări şi să-şi poată cumpăra un iaht mai mare anul următor şi o maşină mai mare celălalt an. El merge înainte, lucrând pentru bani.

Când doctorul îţi spune: „Trebuie să-ţi protejezi sănătatea”, să nu o iei prea în serios. Şi când acelaşi doctor îţi spune: „Trebuie să te mai potoleşti în lucrarea ta pentru Domnul”, ar trebui să-i răspunzi: „La revedere, doctore. L-am cunoscut pe Domnul înainte să te cunosc pe tine.” Mergi înainte şi oricum vei trăi. Am observat că oamenii care se hotărăsc să nu mai lucreze, încercând să-şi protejeze sănătatea, se prăbuşesc şi mor foarte curând. Renunţă la prieteniile tale, la averile tale, la conforturile tale, la ambiţiile tale, la reputaţia ta, la sănătatea ta şi chiar la viaţa ta, şi vei vedea că Dumnezeu îţi va da totul înapoi, „o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra” (Luca 6:38).

Acest fel de învăţătură este foarte greu de primit, pentru că nu este cea pe care o auzi astăzi. Auzim cu totul altceva. Creştinii joviali, încrezători în ei înşişi ne spun cât de minunat este să-L acceptăm pe Hristos, şi apoi să ne simţim bine tot restul vieţii. Domnul nu va cere nimic de la tine, spun ei. Ba da, prietene, va cere! Domnul va cere tot de la tine. Şi când Îi vei da totul Lui, El va binecuvânta şi îţi va da înapoi, însă nu poate face lucrul acesta altfel. Vă amintiţi de Betty şi John Stam (misionarii din China din perioada revoluţiei comuniste)? Comuniştii au scos familia Stam afară şi le-a spus:
– Renunţaţi acum la acest Hristos, dacă nu, veţi muri.
Iar familia Stam le-a răspuns:
– Noi nu vom renunţa la Hristos.
– Bine atunci, au spus ei, îngenuncheaţi!
Şi au îngenuncheat.
– Plecaţi-vă capetele.
Şi ei şi-au plecat capetele. Iar John şi Betty Stam au fost decapitaţi.

Au fost creştini care au fost chemaţi să dea tot. Însă ei sunt mai bogaţi decât Midas, mai bogaţi decât toţi împăraţii pământului, mai bogaţi decât toţi avarii lumii, pentru că lor li s a îngăduit să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Unul dintre marii sfinţi ai lui Dumnezeu de pe timpul Imperiului Roman, când se omorau creştinii, a avut o dorinţă să moară ca martir. Şi a scris prietenilor săi creştini din Roma, spunându-le: „Vreau să vă cer un favor. Am o dorinţă arzătoare în inima mea să mor pentru Domnul meu. Am trăit pentru El şi I-am dat tot, dar nu este suficient. Vreau o cunună care să fie aşezată pe toate celelalte cununi; vreau să mor pentru Domnul meu.”

Şi apoi a spus: „După cum merg lucrurile, voi muri; m-au condamnat la moarte. Dacă interveniţi, mă puteţi elibera de această sentinţă. Vă rog, de dragul Domnului, să nu faceţi lucrul acesta; să nu vă duceţi la autorităţi şi să nu le cereţi să mă elibereze. Mă veţi dezamăgi şi îmi veţi face un deserviciu. Sunt bătrân şi am dat tot, iar acum vreau această cunună. Lăsaţi-mă să o am. Lăsaţi-mă singur.”

Ei nu au intervenit, iar romanii au executat sentinţa. Aşadar omul şi-a primit cununa, slavă Domnului. Acesta este registrul celor mai spirituali oameni. Ce i-a făcut să fie astfel? Toţi au găsit secretul. „O, Dumnezeule, fii înălţat mai presus de toate. Împărăţia Ta să vină şi împărăţia mea să dispară.” Şi fii sigur de un lucru: înainte ca împărăţia Lui să vină, a ta trebui să dispară. Nu ştiu dacă aceasta este o escatologie bună sau nu. Dar ştiu că este o bună experienţă creştină – înainte ca împărăţia lui Hristos să poată veni înlăuntrul meu, împărăţia mea trebuie să dispară din mine. Trebuie să mă dau jos de pe acel tron şi să-l dau pe mâna Aceluia căruia I-a aparţinut în toate aceste secole – Isus Hristos, Domnul nostru.