Editorial

Cu ce ar trebui să ne ajute o carte?

A spune că o carte ni s-a părut atât de interesantă încât „n-am lăsat-o din mână până n-am terminat-o” este un compliment îndoielnic adresat cărţii respective. O carte astfel citită s-ar putea să nu fie cea mai utilă.

Cea mai bună carte este cea care dă aripi gândirii noastre şi ne duce departe de şi dincolo de cartea în sine. Câteodată un singur paragraf sau o singură propoziţie va reuşi să facă acest lucru; atunci, vom fi înţelepţi dacă vom închide cartea şi Îl vom lăsa pe Dumnezeu, natura şi propria noastră inimă să ne fie învăţători.

Când remarcabilul erudit dr. Samuel Johnson l-a vizitat pe împărat, cei doi au stat o vreme în tăcere în faţa şemineului. Apoi împăratul a spus:

–Presupun, doctore Johnson, că citeşti foarte mult.
–Da, Măria Ta, a răspuns Johnson, dar gândesc mult mai mult.

Unul dintre poeţii englezi – cred că e vorba de Coleridge – s-a lăudat în faţa unei doamne dintre quakeri cu obiceiurile lui de studiu. Îşi începea studiile dimineaţa în clipa în care se trezea: în timp ce se îmbrăca, memora poezie; în timp ce se bărbierea, studia vocabularul grec; şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Doamna a rămas neimpresionată.

–Prietene, l-a întrebat dojenitor, dumneata când mai gândeşti?

În afară de informaţiile tehnice care, desigur, trebuie primite de la alţii, un om se poate învăţa singur mult mai multe decât poate învăţa din cărţi. O carte bună ar trebui să nu facă altceva decât să amorseze pompa. După aceea, apa va curge dinăuntru atâta timp cât pompăm şi mult timp după ce paharul de apă cu care am amorsat pompa a fost dat deoparte.

În orice caz, este de dorit ca toţi creştinii, în special slujitorii Evangheliei, să fie foarte citiţi. Este o experienţă neplăcută să te prezinţi înaintea unui profesor pentru instruire religioasă şi să descoperi în mai puţin de trei minute că pretinsul profesor ar trebui să ia locul ascultătorilor lui şi să înveţe el de la ei în loc să fie invers. Dacă este un om smerit şi rămâne strict la peticul de pământ cu care este familiar, s-ar putea – dacă Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni – să reuşească să slujească nevoilor spirituale ale turmei lui. Totuşi, dacă ignoranţa lui este depăşită de aroganţa sa, atunci, Dumnezeu să Se îndure de ascultătorii săi! Dacă se laudă cu ignoranţa lui şi dispreţuieşte învăţătura, arătaţi‑mi, vă rog, cea mai apropiată ieşire! Eu pot să‑nvăţ mai multe de la un copil care râde pe pajişte sau de la un nor care trece pe deasupra capului meu.

Un alt tip de vorbitor care mă scoate afară în aerul proaspăt este super-învăţatul care ştie mai multe decât poate manevra cu uşurinţă şi care cunoaşte mai multe cuvinte mari decât e în stare să folosească. El se uită la ascultătorii lui într-un mod detaşat şi absent, şi vorbeşte despre chestiuni străine de interesele lor şi mai presus de înţelegerea lor. Vocabularul lui constă aproape în întregime în jargoane academice. Cu siguranţă, el va încerca să stabilească „un sistem de referinţă” şi „să gândească în termenii…” în timp ce-şi îndeamnă audienţa (dacă încă îl ascultă) să „trăiască orizontal” în loc de „vertical” sau invers. Limbajul colocvial şi savuros pe care îl înţeleg oamenii este evitat cu grijă şi în schimb, alege studios argoul artificial care blochează comunicarea. Pentru majoritatea oamenilor, aşa ceva seamănă cu o predică în sanscrită pe care au ascultat-o. Învăţătura care produce acest efect trebuie clasificată drept pseudo-învăţătură şi, fără îndoială, nu are nimic care să o recomande.

Cartea care ne informează fără să ne inspire poate fi indispensabilă omului de ştiinţă, avocatului, medicului, dar pura informare nu este de ajuns pentru pastor. Dacă învăţătura ar însemna cunoaştere despre diferite lucruri, atunci o enciclopedie ar trebui să constituie toată biblioteca de care ar fi nevoie pentru o slujire roditoare. Creştinul de succes, totuşi, trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu, pe sine însuşi şi pe semenii lui. O asemenea cunoştinţă nu se dobândeşte prin adunarea de date, ci printr-o interacţiune plină de compasiune cu oamenii, prin intuiţie, prin meditaţie, prin tăcere, prin inspiraţie, prin rugăciune şi comuniune îndelungă. Aşadar, recomand cititul, nu pentru diversitate, nici doar pentru informare, ci pentru comuniunea cu minţile măreţe. Cartea care duce sufletul în lumina soarelui, care arată în sus şi care apoi se retrage este întotdeauna cea mai bună carte.

Omul care mă poate învăţa să mă învăţ singur mă va ajuta mai mult pe termen lung decât omul care mă hrăneşte cu linguriţa şi mă face dependent de el. Cea mai bună slujbă a profesorului este aceea de a se face pe sine nenecesar. Cartea care slujeşte drept rampă de pe care mintea mea să poată decola este cea mai bună carte pentru mine. Cartea care mă urmează la amvon şi se vâră cu sila în predica mea este duşmanul meu şi duşmanul ascultătorilor mei. Cartea care mă eliberează să-mi gândesc propriile gânduri inspirate este prietenul meu.