Editorial

O dorinţă egoistă după fericire este la fel de păcătoasă ca orice altă dorinţă egoistă. Rădăcina ei este în firea pământească, care nu poate sta vreodată înaintea lui Dumnezeu. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7).

Oamenii îşi scuză din ce în ce mai mult fărădelegile de tot felul pe motiv că „nu încearcă decât să-şi asigure puţină fericire.” Înainte de a accepta o propunere în căsătorie, tânăra domnişoară modernă se întreabă direct dacă tânărul „mă poate face fericită sau nu”. Coloanele din ziare dedicate nefericiţilor în dragoste sunt udate de lacrimile auto-compătimitoare ale persoanelor care întreabă cum îşi pot „păstra fericirea”. Psihiatrii din ţară se îngraşă pe spinarea numărului tot mai mare de oameni care caută ajutor profesional în căutarea lor după fericire care le absoarbe pe toate celelalte. Nu este ceva neobişnuit ca persoanele care nu fac nimic altceva mai rău decât să „pună în pericol” fericirea cuiva, să fie ucise.

Aceasta este filozofia hedonistă prost înţeleasă de pe vremea Greciei antice şi aplicată în viaţa de fiecare zi în secolul al XX-lea. Ea distruge toată nobleţea caracterului şi îi face nişte papă-lapte pe toţi cei ce o adoptă conştient sau inconştient; însă acesta este crezul comun al maselor de oameni. Rareori îşi pune cineva întrebarea dacă chiar ne-am născut pentru a fi fericiţi. Nimeni nu se deranjează să dovedească dacă oamenii căzuţi au vreun drept moral la fericire sau dacă, în cele din urmă, chiar sunt mai fericiţi. Singura lor preocupare este cum să obţină cât mai multă fericire în viaţă. Teza celor mai multe cărţi şi piese populare este că fericirea personală e scopul legitim al luptei dramatice omeneşti.

Acum, eu susţin că toată această luptă aprinsă pentru fericire este un rău la fel de cert ca lupta pentru bani, faimă sau succes. Se naşte dintr-o înţelegere total greşită a propriilor persoane şi a condiţiei noastre morale adevărate. Nimeni din cei ce se cunosc cu adevărat pe ei înşişi nu poate crede vreodată că are dreptul de a fi fericit. O privire scurtă în inima lui îl va deziluziona numaidecât, astfel încât este mai probabil ca el să se întoarcă împotriva lui însuşi şi să admită că sentinţa lui Dumnezeu împotriva sa este dreaptă. Doctrina dreptului inalienabil al omului la fericire este anti-Dumnezeu şi anti-Hristos, iar faptul că este larg acceptată de către societate ne spune multe despre această societate.

Efectul acestui hedonism modern se simte şi printre oamenii lui Dumnezeu. Evanghelia este prea adesea prezentată ca un mijloc de a obţine fericirea, pacea minţii sau siguranţa. Sunt şi oameni care folosesc Biblia ca să se „relaxeze”, ca şi cum aceasta ar fi un drog.

Cât este de greşit acest lucru se poate descoperi uşor printr o simplă citire completă a Noului Testament, însoţită de meditaţie. Acolo, accentul nu cade pe fericire, ci pe sfinţenie. Dumnezeu este mai preocupat de starea inimilor oamenilor, decât de starea sentimentelor lor. Fără îndoială, voia lui Dumnezeu aduce în final multă fericire celor care ascultă, însă chestiunea cea mai importantă nu este cât de fericiţi suntem, ci cât de sfinţi suntem. Soldatul nu caută să fie fericit; ci mai degrabă să termine lupta, să câştige războiul şi să se întoarcă acasă la cei iubiţi. Acolo el se poate desfăta pe deplin, dar atâta timp cât războiul este în toi, treaba lui cea mai urgentă este să fie un soldat bun, să se poarte ca un bărbat, indiferent de ceea ce simte.

Strigătul copilăresc după fericire poate deveni o reală capcană. Oamenii se pot înşela cu uşurinţă pe ei înşişi cultivând o bucurie religioasă fără o viaţă neprihănită care să corespundă acesteia. Niciun om nu ar trebui să-şi dorească să fie fericit dacă nu este sfânt. El ar trebui să-şi consacre eforturile pentru a căuta să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, lăsând în seama lui Hristos problema fericirii lui.

Am o sugestie pentru cei care iau toată această chestiune în serios. Du-te la Dumnezeu şi fă o înţelegere cu El. Spune-I că dorinţa ta este să fii sfânt cu orice preţ, şi apoi cere-I să nu-ţi dea niciodată mai multă fericire decât sfinţire. Când sfinţenia ta îşi pierde strălucirea, fie ca şi bucuria ta să slăbească. Şi cere-I să te facă sfânt, indiferent dacă eşti fericit sau nu. Fii sigur că, în final, vei fi la fel de fericit pe cât eşti de sfânt; însă deocamdată, fie ca întreaga ta ambiţie să fie aceea de a L sluji pe Dumnezeu şi de a fi asemenea lui Hristos. Dacă vom lua poziţia aceasta, ne putem aştepta să cunoaştem o nouă treaptă a purificării lăuntrice şi, fiindcă Dumnezeu este Cine este, e mai mult decât probabil să cunoaştem de asemenea o nouă treaptă a fericirii, însă o fericire care izvorăşte dintr-o părtăşie mai intimă cu Dumnezeu, o fericire superioară, lipsită de egoism şi eliberată de atracţiile fireşti ale cărnii.