Majoritatea sufletelor mărețe ale lumii au fost singuratice. Se pare
că singurătatea este un preț pe care sfântul trebuie să îl plătească
pentru sfințenia lui.
În dimineața lumii (sau ar trebui să spunem în întunericul straniu care a venit curând după zorii creaţiei omului) Enoh, acel suflet evlavios, a umblat cu Dumnezeu și nu a mai fost, fiindcă l-a luat Dumnezeu; și, deși acest lucru nu este afirmat în așa de multe cuvinte, concluzia corectă este că Enoh a umblat pe o cale destul de separată de cea a contemporanilor lui. Un alt om singuratic a fost Noe, cel care, dintre toți oamenii care au trăit înainte de potop, a primit har din partea lui Dumnezeu; fiecare mică dovadă arată înspre singurătatea vieții lui, chiar și atunci când era înconjurat de oamenii lui.
Din nou, Avraam i-a avut pe Sara și Lot, la fel ca și pe mulți alți slujitori și păzitori de turme, dar cine poate citi povestea lui și comentariul apostolic cu privire la ea fără să simtă imediat că era un om „al cărui suflet era ca o stea și care locuia separat”? După câte știm, Dumnezeu nu i-a spus nici măcar un cuvânt atunci când se afla în tovărăşia oamenilor. El a comunicat cu Dumnezeu cu capul plecat, și demnitatea înnăscută a omului i-a interzis să adopte această poziție în prezența altora. Cât de dulce și de solemnă a fost scena în acea noapte a sacrificiului, atunci când a văzut flăcările mișcându-se printre bucăţile jertfei. Acolo, singur, îngrozit de marele întuneric ce îl înconjura, a auzit vocea lui Dumnezeu și a știut că era un om însemnat să primească bunăvoința divină.
Și Moise a fost un om separat. Pe când se afla încă la curtea Faraonului, făcea plimbări lungi singur și în timpul unei astfel de plimbări, în timp ce era departe de mulțimi, a văzut un egiptean și un evreu luptându-se și a venit în ajutorul conaționalului său. După ce, în consecință, a fugit din Egipt, a locuit în deșert într-o izolare aproape totală. Acolo, în timp ce își păștea turma singur, i s-a arătat minunea rugului aprins și mai târziu, pe muntele Sinai, s-a ghemuit singur pentru a privi cu o uimire fascinantă Prezența, parțial ascunsă, parțial descoperită, din nor și din foc.
Profeții vremurilor pre-creștine se deosebeau mult unii față de ceilalți, dar un semn pe care îl aveau în comun era acela al singurătății lor forțate. Ei și-au iubit neamul și s-au mândrit cu religia părinților lor, dar loialitatea lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, și zelul lor pentru bunăstarea poporului Israel i-a îndepărtat de mulțime și i-a făcut ca, perioade lungi de timp, să fie apăsați. „Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele”, a strigat cineva și, fără să-și dea seama, a vorbit pentru toți ceilalți.
Cea mai revelatoare este înfățișarea Celui despre care au scris Moise și toți profeții, pășind singur spre cruce, singurătatea Lui nefiind alinată de prezența mulțimilor. Este miezul nopții, și pe sprânceana muntelui Măslinilor Steaua care mai înainte strălucea acum este ștearsă;
Este miezul nopții, acum, în grădină,
Mântuitorul ce suferă Se roagă singur.
Este miezul nopții, și departe de toți,
Mântuitorul Se luptă singur cu temerile,
Chiar și ucenicul pe care îl iubea
Nu observă durerea și lacrimile Stăpânului său.
– William B. Tappan
El a murit singur, în întuneric, ascuns de fața omului muritor și nimeni nu L-a văzut atunci când a înviat triumfător și a ieșit din mormânt, chiar dacă după aceea L-au văzut mulți și au mărturisit despre ceea ce au văzut. Există unele lucruri care sunt prea sacre pentru a fi văzute de alt ochi în afară de cel al lui Dumnezeu. Curiozitatea, larma, efortul bine intenționat, dar nepriceput de a ajuta nu poate face altceva decât să îl stânjenească pe sufletul care așteaptă și face puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă transmiterea mesajului secret al lui Dumnezeu inimii închinătoare.
Câteodată reacționăm printr-un fel de reflex religios și repetăm din simțul datoriei cuvintele și expresiile potrivite, chiar dacă ele nu exprimă sentimentele noastre adevărate și chiar dacă le lipsește autenticitatea experienței personale. Chiar acum ne aflăm într-o astfel de perioadă. O anumită loialitate convențională poate face pe cineva care aude acest adevăr nefamiliar exprimat pentru prima dată, să spună cu seninătate: „Oh, eu nu sunt niciodată singur. Hristos a spus: «nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi» și «Eu sunt cu voi în toate zilele». Cum pot fi singur atunci când Isus este cu mine?”
Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea vreunui suflet creștin, dar acest soi de mărturisire este prea frumos ca să fie adevărat. Este evident că mai degrabă ceea ce gândește vorbitorul ar trebui să fie adevărat decât ceea ce s-a dovedit a fi adevărat prin testul experienței. Această negare voioasă a singurătății nu dovedește altceva decât faptul că vorbitorul nu a umblat niciodată cu Dumnezeu fără sprijinul și încurajarea pe care i le-a dat societatea. Sentimentul că nu este singur, pe care îl atribuie în mod greșit prezenței lui Hristos, poate apărea, și probabil apare din cauza prezenței oamenilor prietenoși. Amintiți vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.
Durerea singurătății apare din constituția naturii noastre. Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt. Dorința pentru tovărășie este total naturală și îndreptățită. Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur. Tânjirile nesatisfăcute ale profeților de a fi înţeleşi de oameni i-au făcut să strige în durerea lor, și chiar și Domnul nostru a suferit în același fel.
Omul care a mers mai departe în Prezența divină într-o experiență interioară adevărată nu va găsi mulți oameni care să îl înțeleagă. Va avea parte de o anumită măsură din părtășia socială, bineînțeles, în timp ce relaționează cu persoanele religioase în activitățile regulate ale bisericii, dar adevărata părtășie spirituală va fi greu de găsit. Dar el nu trebuie să se aștepte ca lucrurile să stea altfel. Până la urmă, el este un străin și un pelerin, și călătoria pe care o face nu o face cu picioarele, ci în inima lui. El umblă cu Dumnezeu în grădina propriului său suflet – și cine în afară de Dumnezeu poate umbla cu el acolo? Este dintr-un alt duh decât mulțimile care umblă în curțile casei Domnului. A văzut ceea ce ei doar au auzit, și umblă printre ei cam cum umbla Zaharia, atunci când s-a întors de la altar și oamenii şuşoteau: „A avut o vedenie”.
Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru sine. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, absorbit, în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum a făcut și Maria odinioară.
Chiar această singurătate îl împinge înapoi înspre Dumnezeu. „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. Neputința lui de a găsi tovărășie umană îl determină să caute în Dumnezeu ceea ce nu poate găsi nicăieri. În singurătatea lăuntrică el învață ceea ce nu ar fi putut învăța înconjurat de mulțime – că Hristos este Totul în toate, că El a fost făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, că în El avem și posedăm summum bonum (bunul suprem) al vieții.
Rămân două lucruri de spus. Primul este că omul singuratic despre care am vorbit nu este un om plin de sine, nici unul care se dă mai sfânt decât tine, sfântul auster ce este satirizat atât de vehement în literatura populară. Probabil că el va simți că este ultimul dintre toți oamenii și sigur se va auto-învinovăți pentru singurătatea lui. Vrea să își împărtășească sentimentele cu alții și să își deschidă inima unui suflet care gândește ca el și care să îl înțeleagă, dar climatul spiritual în care se află nu încurajează acest lucru, astfel că rămâne tăcut și își spune durerile doar lui Dumnezeu.
Al doilea lucru, este că sfântul singuratic nu este omul retras, insensibil faţă de suferința umană și care își petrece zilele contemplând cerul. Exact opusul acestui lucru este adevărat. Singurătatea îl face să fie mai înțelegător și să se apropie de cel cu inima zdrobită, de cel căzut și de cel măcinat de păcat. Deoarece el este detașat de lume, cu atât mai mult o poate ajuta. Meister Eckhart i-a învățat pe adepții lui că, dacă în rugăciune, în timp ce simt că sunt în al treilea cer, își amintesc că o văduvă săracă are nevoie de mâncare, trebuie să încheie imediat rugăciunea și să meargă să aibă grijă de văduvă. „Dumnezeu nu va îngădui ca tu să pierzi ceva de pe urma acestui lucru”, le-a spus el. „Poți să reiei rugăciunea de unde ai lăsat-o și Domnul se va revanșa față de tine.” Acest lucru este tipic pentru marii mistici și maeștri ai vieții interioare de la Pavel până în zilele noastre.
Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.