Există o realitate uriaşă care, pentru noi oamenii, înghite toate celelalte considerente şi dă semnificaţie oricărui lucru pe care îl facem " faptul că rasa umană şi-a părăsit starea iniţială şi este căzută din punct de vedere moral şi spiritual.
De la căderea omului, pământul a fost o zonă de dezastru şi toată lumea trăieşte într-o stare de urgenţă critică. Nimic nu este normal. Totul este greşit şi toată lumea este greşită până când nu este îndreptată de lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi de puterea eficientă a Duhului Sfânt.
Dezastrul universal al Căderii ne sileşte să gândim diferit despre obligaţia noastră faţă de semenii noştri. Ceea ce ar fi în totalitate permisibil în condiţii normale devine greşit în situaţia actuală şi multe lucruri, de altfel nenecesare, devin indispensabile din pricina condiţiilor anormale.
Din perspectiva aceasta trebuie evaluată întreaga noastră slujire creştină. Nevoile oamenilor, nu propriile interese, decid cât de departe vom merge şi cât de mult vom face. Dacă nu ar fi fost niciun dezastru, nu ar fi fost nevoie ca Fiul veşnic să Se dezbrace de Sine şi să coboare în ieslea din Betleem. Dacă nu ar fi fost Căderea, nu ar fi fost nicio Întrupare, nu ar fi fost spini, nu ar fi fost cruce. Acestea au decurs atunci când bunătatea Divină a confruntat urgenţa umană.
Deşi Hristos a fost exemplul perfect al omului normal, sănătos, totuşi El nu a trăit o viaţă normală. A sacrificat multe plăceri pure pentru a Se dedica lucrării sfinte de salvare morală. Comportamentul Lui a fost determinat nu de ceea ce era legitim sau inocent, ci de nevoia noastră umană. El nu Si-a plăcut Lui Însuşi, ci a trăit pentru starea de urgenţă; şi cum a fost El, tot aşa suntem şi noi în lumea aceasta.
Înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, slujirea mea va fi judecată nu după cât de mult am făcut, ci după cât de mult aş fi putut face. Înaintea lui Dumnezeu, dărnicia mea este măsurată nu după cât de mult am dat, ci după cât de mult aş fi putut da şi după cât de mult mi-a rămas după ce mi-am adus darul. Nevoile lumii şi întreaga mea abilitate de a contribui la acele nevoi hotărăsc valoarea slujirii mele.
Darul meu este judecat nu după mărimea lui, ci după cât din mine este în dar. Niciun om nu dăruieşte ceva până când nu dăruieşte totul. Niciun om nu Îi oferă ceva plăcut lui Dumnezeu până când nu s-a dat mai întâi pe sine însuşi în dragoste şi jertfire.
Eroul este menţionat de ţara lui nu datorită numărului de oameni pe care i-a salvat, ci datorită gradului de pericol la care s-a expus prin acţiunea sa. Slujirea ce poate fi săvârşită fără pericol, care nu aduce nicio pierdere, niciun sacrificiu nu este apreciată în ochii oamenilor sau ai lui Dumnezeu.
În lucrarea bisericii, cantitatea pe care trebuie să o facă un om pentru a împlini o sarcină dată este determinată de cât de mult sau cât de puţin este dispus restul grupului să facă. Este rară biserica ai cărei membri pun umărul la treabă. Biserica tipică este formată din cei puţini ai căror umeri sunt răniţi din pricina eforturilor lor pline de credincioşie şi din cei mulţi care nu sunt gata nici să ridice un deget în slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor lor. Poate că este un pic de umor denaturat în toată chestiunea asta, dar este cert că nimeni nu va râde atunci când fiecare dintre noi va da socoteală lui Dumnezeu de faptele făcute în trup.
Cred că majoritatea creştinilor ar fi mai bucuroşi dacă Domnul nu le-ar cerceta treburile personale prea îndeaproape. Ei vor ca El să-i mântuiască, să-i facă fericiţi şi la urmă să-i ducă-n rai, dar să nu fie prea indiscret în privinţa comportamentului sau slujirii lor. Însă El ne-a cercetat şi ne-a cunoscut; El ştie când stăm jos şi când ne sculăm şi de departe pătrunde toate gândurile noastre. Nu există loc în care să te ascunzi de acei ochi care sunt ca para focului şi e imposibil să scapi de judecata acelor picioare care sunt ca arama aprinsă. Este o parte a înţelepciunii să trăieşti cu aceste lucruri în vedere.
Dumnezeu este dragoste şi bunătatea Lui este nemărginită, dar El nu are milă de mintea carnală. El Îşi aduce aminte că noi suntem ţărână, într-adevăr, dar refuză să tolereze faptele firii. Ne-a dat Cuvântul Său; ne-a promis că niciodată nu vom fi ispitiţi mai presus de capacitatea noastră de a răbda; S-a pus pe Sine la dispoziţia noastră ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă; ne-a pus la îndemână puterea morală infinită a Duhului Său Sfânt care să ne împuternicească să înfăptuim voia Lui aici, pe pământ. Nu există nicio scuză pentru faptele noastre de molâi timizi.
Înainte de a putea fi o slujire plăcută [înaintea Lui], trebuie să fie o viaţă plăcută. Înainte de a şti cât de mult suntem datori, trebuie să aflăm cât de mare este nevoia. Oamenii sunt victimele unui dezastru mai rău decât un cutremur sau o inundaţie, şi răscumpăraţii Domnului trebuie să lucreze pentru salvarea lor.
Luând în considerare aceste lucruri, nu trebuie să intrăm în defensivă. Domnul îi iubeşte pe cei simpli, sinceri şi asemenea copiilor. El nu poate lucra cu cei care argumentează sau se târguiesc sau pledează sau se scuză. Îşi ascunde misterele cele mai profunde de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le descoperă pruncilor. Cei săraci în duh totdeauna primesc Împărăţia, cei blânzi moştenesc pământul, cei ce plâng sunt mângâiaţi şi cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Vechiul meu prieten, Tom Haire, instalatorul rugativ, după mai multe luni de zile petrecute în slujire în Statele Unite, mi-a spus într-o zi că se duce acasă pentru a se odihni. Cu un puternic accent irlandez mi-a explicat cum stăteau lucrurile cu el. "Am predicat până la epuizareâ€, a spus el, "şi mă duc înapoi ca să petrec trei luni de zile aşteptându-L pe Dumnezeu. Sunt unele probleme spirituale pe care vreau să le îndrept. Vreau să mă înfăţişez înaintea scaunului de judecată acum, câtă vreme mai pot face ceva.