Editorial

„Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros, şi pe oricine are o lepădare de sămânţa, sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară, ca să nu spurce tabăra în mijlocul căreia Îmi am Eu locuinţa.” Copiii lui Israel au făcut aşa, şi i-au scos afară din tabără; cum poruncise lui Moise Domnul, aşa au făcut copiii lui Israel.” (Numeri 5:1-4).

„De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13: 12,13).

Domnul a vorbit lui Moise. Aceste cuvinte vin direct din gura lui Dumnezeu. Este adevărat că sunt din Vechiul Testament, dar ele dau puțină lumină altor cuvinte din Noul Testament.

Dumnezeu spune, de fapt poruncește, că oricine este lepros sau are o lepădare de sămânță, sau este întinat din pricina atingerii unui mort, să fie izgonit afară din tabără pentru a nu spurca tabăra în mijlocul căreia îşi are El biruinţa, şi ei aşa au făcut. În Evrei 13:12 ni se spune că Isus a pătimit dincolo de poartă ca să sfinţească norodul cu Însuşi sângele Său.

A fost din nou „Paşte”. Nu ştiu ce îţi spune ţie această sărbătoare. Oare este cu adevărat o sărbătoare? Ce este oare de făcut în zilele acestea? Să sărbătorim? Dar pe cine să sărbătorim? Să mâncăm în cinstea celui care a postit 40 de zile în pustie; să ne odihnim în cinstea celui ce nu avea un loc unde să-şi plece capul?

Nu vreau să fiu dur, nu scriu pentru că sunt plin, ci pentru că într-o seară am primit câteva cuvinte sărace, nu din pricina Celui ce mi le-a dat, ci din pricină că eu nu am mai putut suporta să primesc, sunt cuvintele lui Hristos din Cuvântul Său. Nu vreau să acuz sau să judec pe nimeni pentru că mă cunosc pe mine puţin şi ştiu că mai netrebnic ca mine nu-i nimeni. Oricum, în Apocalipsa 22:11, ultimele cuvinte ale Domnului Isus sunt: cine este întinat să se întineze şi de acest Paşte, dar cine este sfânt să se sfinţească şi de acest Paşte.

Hristos a pătimit dincolo de poartă. În Numeri ni se spune că dincolo de poartă erau cei leproşi şi necuraţi. Ce caută Hristos printre ei? O, da Hristos, Mielul Sfânt, fără păcat, a pătimit dincolo de poartă.

Păcatele mele, au căzut asupra Lui, El păcatele noastre le-a purtat dincolo de poartă, El, Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, fără păcat, sfânt, neîntinat, se încarcă cu toate murdăriile noastre. Avea toată puterea în cer şi pe pământ; nu i-o luase nimeni, dar S-a dezbrăcat de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob. La înfăţişare a fost găsit ca un om; era smerenie doar să se facă om ca noi, dar El a făcut mai mult − a luat păcatele, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Rugaţi-L să vă ducă în Ghetsimani, să vă ducă la Golgota, priviţi-L: „Iată Omul”. Atât de schimonosit, El, Fiul singurului Dumnezeu, scuipat, pălmuit, nu se găsesc cuvinte, eu nu vi-L pot zugrăvi. Pentru ce? Pentru nişte oameni înşelaţi de diavol care meritam şi vom merita pentru totdeauna iadul. El ne-a iubit. Când era judecat se supunea dreptului judecător. Ce? Dar El era Hristosul, Judecătorul. Nu deschidea gura când era asuprit. Când I-a fost sete a strigat: „Mi-e sete”. Cum? Cel ce a creat izvorul să bea oţet? Nouă ne-a dat apă vie, iar noi îi dăm oţet. Cam aceştia suntem noi, din tot ceea ce primim limpede şi curat, transformăm în amărăciune şi mizerie. El a purtat păcatele noastre, pedeapsa care nouă ne dă pacea a căzut peste El, prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Ghetsimani, rugăciune… S-a rugat până când sudoarea i s-a făcut ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ, a ajuns într-un chin ca de moarte, iar noi dormim aşa cum facem şi acum. Cunoaştem noi ceva din această rugăciune? Cunosc eu ceva din sudoarea sângelui în mijlocire? Aceasta este rugăciunea Domnului nostru. Atât de scumpi am fost că nu puteam fi cumpăraţi cu pietre scumpe sau cu aur; am fost răscumpăraţi cu sângele scump lui Hristos.

Păcatul cere sânge, nelegiuirea cere jertfă şi acestea nu sunt aduse diavolului, ci Dumnezeului nostru care este Sfânt. Eu mă cutremur uneori gândindu-mă la cât de uşor cer sângele Domnului Hristos peste păcatele mele. Mă rog, cer sângele şi dorm liniştit. Dar nu este aşa. Ne mai doare păcatul nostru? Păcatul nu e ceva ce nu costă; şi păcatul nu doar costă. Plata păcatului este moartea. Dacă ne-am cutremura, n-am mai păcătui. Hristos a pătimit dincolo de poată. Luaţi Evangheliile la rând, priviţi la Golgota, priviţi în Ghetsimani, citiţi Isaia 53 pe genunchi, Apocalipsa 5… El a luat asupra Sa păcatele întregii lumi, El S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să trăim. Oare înţelegem noi strigătul Său: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?”. Oare ştim răspunsul?

Erau de nedespărţit: „Ştiam că totdeauna mă asculţi”, „Acesta este Fiul meu Preaiubit în care îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Tăcere. Durerea despărţirii. Să ne apropiem să-I simţim durerea, dacă am simţi-o pe deplin, am muri.

Hristos a pătimit dincolo de poartă. Apoi strigă: „S-a sfârsit”. „Tată în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul” – apoi cade, pus în mormânt. Aceasta este Golgota, dar a treia zi înviază, şi El este singurul Viu în vecii vecilor. Jertfa a fost primită, păcatul ispăşit, iar Hristos este viu. Va vedea rodul muncii sufletului Său şi Se va bucura. Se bucură El când te vede pe tine?

„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimete-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am vazut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. (Apocalipsa 1:11-18)

Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se chema „Cel credincios” şi „Cel adevărat”, şi El judeca şi Se lupta cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul Îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fer. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apocalipsa 19:11-16).

Hristos este viu în vecii Vecilor, El este biruitorul, singurul biruitor, singurul care are toată puterea. El şade pe scaunul de domnie aşteptând ca vrăjmaşii Săi să-i fie făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Hristosul nostru este viu, şi fiindcă El trăieşte, şi noi ar trebui să trăim.

„Să ieşim dar afară din tabără şi să suferim ocara Lui”. (Evrei 13:13).

În Vechiul Testament vedem că cei leproşi şi întinaţi erau izgoniţi afară din tabără, dar acum spune să ieşim – până acum, eu am crezut că cei ce ies şi suferă sunt vrednici, sunt tari, dar nu-i aşa. Oamenii care se văd păcătoşi, care îşi văd răutatea, care îşi văd sterilitatea, lipsa de roadă, lipsa de naşteri spirituale, oameni care se simt ruşinaţi fiindcă s-au întinat prin lucrurile moarte ale lumii, oameni care ştiu că merită iadul şi nu încearcă să spună precum Cain că pedeapsa este prea mare, ci ei ştiu că pedeapsa este prea blândă pentru ei. Aceşti oameni nu au nevoie să fie izgoniţi: ei îşi văd starea şi ies singuri afară din tabără.

Să ieşim dar afară din tabără şi să suferim ocara Lui. Să nu suferim pentru ocara noastră căci noi o merităm – să suferim ocara Lui. Ocara noastră este a noastră, căci suntem leproşi. „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste mine” spune Hristos. Ocara lui Hristos este opusul gloriei Lui.

Mielul junghiat este vrednic de glorie, El locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii şi totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face.

Este Hristos glorificat prin viaţa ta? A fost Hristos astăzi glorificat prin Tine? Este Hristos glorificat în familia ta? Este El glorificat în biserică? Este Hristos glorificat în ţara noastră?

Scopul tuturor lucrurilor este gloria lui Dumnezeu. Îşi primeşte Mielul junghiat răsplata suferinţelor Sale?

Să ieşim dar afară din tabără şi să suferim ocara Lui, căci noi n-avem nici o cetate stătătoare ci suntem în căutarea celei viitoare. Domnul Isus a spus: „Dacă pe Stăpânul casei l-au numit Belzebul, cu cât mai mult pe voi vă vor numi aşa.” Te urăşte lumea? Suferi pentru gloria Lui? Domnul Isus a spus că lumea iubeşte ce este al ei. Să ieşim dar afară din tabără şi să suferim ocara Lui!

Să ne vedem starea, să ieşim afară şi să suferim când vedem ocara, ne întrebăm cine îl va înălţa pe Hristos? Duhul Sfânt. Rusaliile. Dacă vrei să mergi pe drumul spre Rusalii trebuie să suferi ocara Lui şi să strigi după Rusalii până când vor veni şi Hristos va fi glorificat.

Chemarea este la suferinţă. Sunt vremuri grele. Sfinţirea costă şi costă totul. Astfel fiindcă avem un Mare Preot însemnat care a străbătut cerurile – pe Isus Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră, căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare si să găsim har ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Domnul Isus spune: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Biruinţa ispitei vine prin veghere şi rugăciune, multă rugăciune. Referitor la veghere şi rugăciune, Domnul Isus spune: Matei 24:36-52, Marcu 13:14-37, Luca 12:35-48, Luca 21:20-38, Evrei 4:1, Luca 13:25.

„Să luăm dar bine seama, că, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. Odată ce stăpânul casei se va scula şi ca încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: Doamne, Doamne deschide-ne: drept răspuns, El vă va zice: ‘Nu ştiu de unde sunteţi’”.

Pentru cei ce au ieşit afară din tabără şi suferă ocara Lui, am un singur cuvânt de mângâiere şi ştiu că nimic altceva nu i-ar putea mângâia. 1 Tesaloniceni 4:14-18: „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Puţin mai este şi Domnul nostru vine. E greu, furtuna este mare, barca este în mijlocul valurilor, ispita înţeapă tare, rugăciunea ne costă, de multe ori cerul tace, şi oamenii ne alungă. Vor veni zile grele, poate mai grele ca niciodată, poate va trebui să fim lipsiţi de toate, şi să stăm prin crăpăturile stâncilor. Nu-i prea mult! Hristos a păşit mai întâi pe această cale şi El este viu!

Domnul vine! Vom fi totdeauna cu Domnul. Cine are nădejdea aceasta se curăţeşte cum El este curat. Să ne întărim mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de niciunul din aceste drepturi. Şi nu vă scriu aceste lucruri ca să cer să se facă aşa cu mine; căci aş vrea mai bine să mor decât să-mi ia cineva pricina mea de laudă. Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bună-voie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată. Care este atunci răsplata mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia, pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie. Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca sa câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:14-27).

Domnul vine! David Brainerd spunea: „O, nu plăcerile lumii mă pot mângâia! Dacă Dumnezeu îşi retrage prezenţa, ce sunt plăcerile oraşului pentru mine? O oră de singurătate în prezenţa lui Dumnezeu este mai bună decât o lume întreagă.”

„De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13: 12,13). Închei cu ultima strofă din cântarea scrisă de Costache Ioanid: Simţi că-n lume străine ţi-s toate? Simţi că-n Mine ţi-e totu-mplinit? Mă iubeşti tu mai mult ca pe tine? Eu aşa te-am iubit.