Următoarele fragmente sunt extrase din cartea "Hristos Se arată", scrisă de John Fletcher.
Sunt ferm convins că Domnul Isus Hristos caută să Se arate tuturor credincioşilor născuţi din nou, în viaţa aceasta. Fiindcă înţeleg că o asemenea declaraţie deschisă poate fi o mare surpriză pentru cititor, îl rog doar să-mi dea timp să mă explic. Deşi unii pot considera că această credinţă a mea se bazează doar pe sentimente, eu sunt convins că – din motive vrednice de înţelepciunea Sa – Mântuitorul nostru doreşte să Se descopere tuturor urmaşilor Săi sinceri, într-un mod spiritual şi prin puterea divină, mai devreme sau mai târziu. Nu cred că învăţătura aceasta este doar adevărată, sunt sigur că este şi scripturistică, raţională şi de mare importanţă. Din cauza aceasta, m-am aşezat la masa de scris ca să tratez pentru câtva timp acest subiect profund. În felul acesta, vă ofer posibilitatea de a vedea unde greşesc (dacă greşesc), şi de a vă încuraja (dacă am dreptate) să căutaţi o binecuvântare pe care eu o consider de nepreţuit – arătarea lui Hristos în sufletul fiecăruia, care determină cunoaşterea Lui prin experienţă şi bucuria prezentă a mântuirii Sale.
Fiindcă am meţionat deja scopul şi folosul arătărilor obişnuite, ar fi bine să vorbesc puţin şi despre neînţelegerea lor. Tendinţa lor adevărată este să umilească omul în sac şi cenuşă. Cuvintele celor care sunt favorizaţi să le primească sunt: „Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ?”; „Doamne, ce este omul, ca să iei cunoştinţă de el, şi fiul omului, ca să iei seama la el?”; „Acum ochiul meu Te-a văzut, de aceea mi-e scârbă de mine, şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”. Dar fiindcă în inima omului nu există nimic care să nu poată fi ispitit, corupt şi pervertit, de îndată ce puterea care însoţeşte arătarea se micşorează puţin, Satana începe să arunce săgeţile aprinse ale mândriei spirituale. „Eşti un favorit al cerului” şopteşte bătrânul şarpe, „puţini sunt atât de binecuvântaţi. Toţi duşmanii tăi sunt distruşi; nu mai este nevoie să stăruieşti atât de mult în rugăciune, nici să mai fii atât de strict în lepădarea de tine însuţi; nu vei cădea niciodată”. Dacă cel credincios nu este atent şi nu stinge aceste săgeţi aprinse cu scutul său imediat după ce vrăjmaşul le trimite, va fi în curând rănit, şi mândria se va aprinde din nou în sufletul lui.
Dacă, din cauză că avem litera Scripturii, trebuie să ne lipsim de arătările directe ale lui Hristos şi ale Duhului Său, am pierdut foarte mult din cauza Cărţii Sfinte, şi avem dreptul să spunem: „Doamne, întoarce-ne în timpurile lui Moise. Slujitorii Tăi evrei puteau să Te vadă faţă în faţă, dar acum noi nu putem vedea nimic în afară de scrierile lor. Ei Ţi-au văzut slava în diferite descoperiri minunate, dar noi suntem lăsaţi să aflăm despre slava Ta din rândurile de pe hârtie. Ei au avut Şechina strălucitoare; noi avem numai nişte descrieri nelămurite ale ei. Ei au fost binecuvântaţi cu prooroci vii; noi avem doar scrisori moarte. Chivotul legământului Tău a mers înaintea lor şi a împrăştiat groaza în duşmanii lor, dar o carte de care vrăjmaşii noştri îşi bat joc în fiecare zi este singura descoperire a puterii Tale printre noi. Ei se lăudau cu Urim şi Tumim, şi primeau imediat răspunsuri prin intermediul heruvimilor; noi avem doar răspunsuri generale, luate din scrierile greceşti şi evreieşti, şi pe multe nici nu le înţelegem. Ei discutau familiar cu Moise, mijlocitorul lor, cu Aaron, marele preot, şi cu Samuel, proorocul lor; aceşti oameni sfinţi le-au dat îndrumări precise în cazurile neclare; dar vai!... apostolii şi oamenii inspiraţi sunt morţi, şi Tu, Doamne Isuse, Mijlocitorul, Preotul şi Profetul nostru, nu poţi fi consultat în nici o privinţă, fiindcă nu Te mai descoperi! Cât despre cartea Ta sfântă, ştii că uneori ne lipsesc banii ca să o cumpărăm, ne lipseşte învăţătura ca să consultăm originalul, ne lipseşte înţelepciunea ca să înţelegem traducerile, ne lipseşte îndemânarea sau vederea ca să o citim, şi suntem astfel împiedicaţi să o folosim şi să tragem vreun beneficiu de pe urma ei. O, Doamne, dacă din cauza acestui tablou binecuvântat al Tău nu mai putem avea nici o descoperire a slăvitului Original, ai milă de noi, ia-ne cartea Ta preţioasă, şi arată-ne persoana Ta mai preţioasă, aşa cum ai făcut cu înaintaşii noştri”.
Limba oamenilor şi a îngerilor are nevoie de cuvinte noi ca să exprime dulceaţa şi slava cu care vizitează Fiul lui Dumnezeu sufletele care nu se pot odihni fără El. Această binecuvântare nu trebuie descrisă, ci simţită. Nu poate fi scrisă cu cerneală, ci cu Duhul viului Dumnezeu, nu pe hârtie, ci pe tăbliţa de carne a inimii. Fie ca Domnul Însuşi să explice misterul, să vă dea să mâncaţi din mana ascunsă şi să vă dăruiască un nume nou, pe care nu îl cunoaşte nimeni în afară de cel care îl primeşte!
O arătare a Duhului Sfânt de anul trecut nu ne mai sprijineşte sufletul anul acesta, aşa cum aerul respirat ieri nu mai aprinde astăzi flacăra vieţii. Soarele care a strălucit săptămâna trecută trebuie să ne încălzească din nou săptămâna aceasta; lumina de demult este moartă; căldura de demult este rece; trebuie să avem mâncare proaspătă în fiecare zi, şi chiar dacă nu avem nevoie de un Hristos nou, avem nevoie în fiecare zi de noi descoperiri ale iubirii şi puterii Lui veşnice. Domnul ne-a învăţat această lecţie importantă atunci când a făcut ca mana din pustie să se topească în fiecare zi, iar mana veche să facă viermi şi să se altereze.
Descoperirea lui Hristos, prin care un om neconvertit devine posesorul sfânt şi fericit al credinţei, este o arătare supranaturală, duhovnicească şi experimentală a Duhului, puterii şi iubirii (şi uneori a persoanei) lui Dumnezeu, arătat în trup, cu ajutorul căreia El se face cunoscut şi prin care ne bucurăm în El într-un mod nou. Este la fel de nouă ca şi cunoaşterea pe care o obţine un om atunci când gustă pentru prima dată miere şi vin, după ce a mâncat doar pâine şi apă; un asemenea om, care nu s-a simţit mulţumit auzind cele mai elocvente descrieri ale acestor produse naturale savuroase, le gustă acum el însuşi! Această arătare este acordată, mai devreme sau mai târziu şi într-o măsură mai mică sau mai mare, oricărui căutător sincer, prin unul sau mai multe simţuri spirituale care se trezesc în sufletul său; această arătare poate veni treptat sau dintr-o dată, după bunul-plac al lui Dumnezeu. De îndată ce puterea Duhului Sfânt îndepărtează vălul necredinţei care acoperă inima omenească; de îndată ce sufletul ajunge la o credinţă vie în Cuvântul Vieţii; de îndată ce uşa credinţei se deschide – Domnul Isus Hristos vine şi Se descoperă plin de har şi de adevăr. Doar atunci este templul lui Dumnezeu cu omul; împărăţia Sa a venit cu putere; dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt sunt prezente în sufletul născut din nou; viaţa veşnică a început; cerul a venit pe pământ; moştenitorul treaz al slavei strigă Ava, adică Tată; şi, printr-o experienţă binecuvântată, vede că a ajuns pe muntele Sion, în Ierusalimul ceresc.
Aceste mijloace sunt atât exterioare, cât şi lăuntrice; cele exterioare sunt numite de biserică „mijloacele harului”, şi cuprind următoarele: auzirea sau citirea personală a Cuvântului lui Dumnezeu, participarea la împărtăşanie şi rugăciunea unită pentru arătarea Duhului Sfânt, aşa cum au făcut primii creştini. Aceste mijloace trebuie să fie utilizate cu multă sârguinţă, dar nu trebuie să ne punem încrederea în ele; singurul care merită toată încrederea noastră este Dumnezeu Însuşi, care lucrează totul în toate. Nu toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie, ci braţul atotputernic care a despărţit la început apele de ape fără ajutorul vreunui toiag. Cu toate acestea, Moise nu putea arunca toiagul deoparte, pretinzând că se încrede doar în Dumnezeu, şi nici nu putea să se bizuie doar pe acest obiect, de parcă toată puterea divină ar fi locuit în el.
Am vrea ca El să vină şi să ne dea o odihnă trândavă, dar El vine ca ne înveţe să renunţăm la păgânătate şi să luptăm lupta cea bună a credinţei; ori, nouă lucrul acesta nu ni se pare tocmai plăcut. Firea noastră vrea să păşim imediat pe tron, dar Hristos se oferă să ne ţintuiască întâi pe lemn şi să ne răstignească carnea cu plăcerile şi poftele ei; însă noi ne temem de aşa ceva ca de moarte. Noi aşteptăm să fim purtaţi de îndată pe muntele Tabor, ca să vedem slava Sa negrăită; El ne conduce la Ghetsimani ca să veghem şi să ne rugăm, sau la Calvar ca să suferim şi să murim alături de El; astfel, noi dăm înapoi, şi nu alegem să-L cunoaştem. Nerăbdarea noastră dictează că El trebuie să schimbe imediat noaptea în zi; însă, în loc să Se arate ca soarele la amiază, El poate să apară doar ca luceafărul de dimineaţă. Acest lucru ne distruge speranţele; dispreţuim ziua începuturilor slabe, şi nu considerăm că o manifestare atât de sărăcăcioasă este demnă de luat în seamă sau de apreciat. Dacă tu, cititorule, ai căutat vreodată să-L cunoşti personal pe Isus, nu te opri până nu vezi că soarele tău nu mai apune. Totuşi, între timp, nu trece cu vederea nici cea mai slabă rază de lumină cerească; cea mai neînsemnată strălucire îţi poate deschide ziua senină a veşniciei. Nu te mai baza pe falsa ta înţelepciune şi transformă-te într-un copil, dacă vrei să intri în Împărăţia Cerurilor, şi să-L vezi pe Rege în strălucirea Sa.
Adevăraţii creştini jelesc şi plâng, unii după un Dumnezeu absent – asemeni Mariei, alţii pentru păcatele lor – asemeni lui Petru, şi nu pot fi mângâiaţi nici măcar de îngeri; ei îşi găsesc bucuria doar în Cel care este aproape de toţi cei ce-L caută, şi mângâie pe toţi cei cu inima zdrobită. Cel care S-a arătat Mariei îndurerate şi lui Petru în timp ce lupta cu deznădejdea, va vizita de îndată pe cei care plâng şi le va aduce mântuirea. El este deja cu ei, aşa cum a fost cu Maria, chiar dacă ei nu îşi dau seama; El va fi în curând în ei, nădejde sigură şi mângâietoare a slavei.