Ioan 8:30-47
Pe când vorbea Isus astfel,
mulți au crezut în El. Și a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneți
în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și
adevărul vă va face slobozi.” (v.30,31)
În versetul 30 ni se spune că mulți au crezut în Domnul
Isus, iar în versetul 31 vedem care a fost atitudinea Domnului Isus față de cei
care au crezut în El. I-a felicitat? Nu. Le-a dat o siguranță a vieții veșnice?
Nu. Probabil așa ar fi procedat cei mai mulți dintre evangheliștii de azi, dar
Domnul Isus nu a făcut așa și ar fi bine să învățăm de la El.
Ce a făcut El?
Le-a testat această credință. În urma testului pe care L-a făcut Domnul Isus, descoperim faptul că credința pe care o aveau ei nu depășea credința dracilor
„și dracii cred și se înfioară”, ba chiar era inferioară acesteia pentru că în
acești iudei care au crezut nu se vede nicio înfiorare drăcească „te știu cine
ești... ai venit să ne prăpădești”. Aceeași „credincioși iudei” au zis plini de
o neprihănire proprie și fără nicio convingere de păcat: „Noi suntem sămânța
lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui”. Iar Domnul Isus le dovedește
și le spune deschis că, de fapt ei nu cred în El (v.45,46) și nu sunt din
Dumnezeu(v.47).
Desigur, ceva s-a întâmplat în acești iudei, ceva ce nu
era înainte. Cu siguranță că a fost o oarecare schimbare în atitudinea lor față
de Domnul Isus, dar nu era vorba deloc de credința mântuitoare. Isus „a zis
iudeilor care crezuseră în El: dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr
ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. Vă veți
dovedi autenticitatea credinței voastre, dacă veți rămâne în cuvântul Meu.
Rămânerea este dovada unui început bun; depărtarea, căderea este dovada unui
început rău. Domnul Isus a demonstrat acest lucru în câteva minute și i-a
împiedicat pe acești falși credincioși să se alăture celor doisprezece. Astăzi,
îi felicităm, le dăm o asigurare falsă și împingem mulțimea caprelor în
mijlocul oilor; apoi, când vedem că aceste capre își păstrează behăitul vieții vechi
și „cad din credință” (numai dintr-o
credință ca a acestor iudei poți să cazi) începem să speriem oile că se află în
același pericol.
Doamne Isuse, privește, Te rugăm, și I-a aminte la această stare
în care ne găsim. Ridică Tu păstori după inima Ta care să îngrijească oile Tale
lovite și rănite. Îndepărtează păstorii plătiți cu onoare, funcții, bani. Pune
frică în inimile lor cum ai pus în Rabșache (Isaia 37:7) și fă ca toate caprele
să li se alăture. De dragul Bisericii Tale, a Miresei Tale, Amin.
Dar de ce se găseau iudeii aceștia în această stare
nenorocită? Acum, ei măcar au fost dovediți a fi falși și nu au întreținut o
nădejde înșelătoare cu privire la starea lor. Astăzi starea lor e mult mai
gravă căci ei se amăgesc pe ei înșiși și mai amăgesc și pe alții (2Timotei
3:13, 2 Petru 2: 12-22). Cum au ajuns în această stare?
În versetul 37 găsim răspunsul: „... căutați să Mă omorâți,
pentrucă nu pătrunde în voi cuvântul
Meu”. Numai Cuvântul Lui poate produce credință adevărată; căci „credința vine
în urma auzirii, iar auzirea vine prin cuvântul lui Hristos”. Dar acești iudei
„credeau” și totuși Cuvântul lui Hristos nu pătrundea în ei; deci era imposibil
să vină credința care a fost dată sfinților, credința care este darul lui
Dumnezeu. Ei nu aveau urechi de auzit, aveau urechi de respins. Aveau dopuri în
urechi. Cuvântul trecea pe lângă ei. Și-au construit un zid de apărare dintr-o
neprihănire proprie: „suntem sămânța lui Avraam”. Stăteau înaintea lui Isus
Hristos, cuvintele Lui erau și încă sunt duh și viață... dacă aceste cuvinte
pătrundeau în ei puteau să transforme; să aducă eliberare, viață, rodire. Dar
ei erau niște apărători ai neprihănirii lor extrem de ageri. Erau cu ochii în
patru ca nu cumva să apară vreo fisură în acest zid.
Atitudinea pe care o avem față de adevăr spune ce fel de
credincioși suntem. Există „credinciosul” cu dopuri în urechi, care lucrează la
o neprihănire a lui proprie și se trudește toată viața să lase impresia că este
un sfânt și există credinciosul adevărat care are urechi de auzit, inima
deschisă, este scârbit de sine și de orice efort omenesc de a câștiga favoarea Domnului; cuvântul lui Hristos pătrunde în el și aduce izbăvire de păcat, viață
din belșug și rod veșnic.
Există speranță pentru așa-zisul „credincios”? Nu și da.
Nu există nicio speranță dacă continuă să își apere
neprihănirea lui și să se împotrivească adevărului. După toată truda care a
depus-o o viață întreagă, acum îi rămâne „așteptarea înfricoșătoare a judecății
și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”.
Da, dacă,
1. Se pocăiește. Adică: renunță pentru totdeauna la neprihănirea de sine,
capitulează, îngenunchează, recunoaște că este rob al păcatului. Lasă ca
securea să fie înfiptă la rădăcina pomului, dărâmă zidul la care el însuși a
trudit atâta timp să-l înalțe. Își scoate dopurile din urechi, se aruncă în
tărână și spune: „Doamne, ce vrei să fac?”, „ce să fac ca să fiu mântuit?”
2.Crede. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să
credeți în Acela pe care L-a trimes El”. „Oricine crede în El, capătă prin
Numele Lui, iertarea păcatelor”.
„Veniți
la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.”