Editorial

Dacă Dumnezeu te alege ca să fii un obiect special al harului Său, trebuie să te aştepţi să te onoreze cu o disciplină mai strictă şi o mai mare suferinţă decât sunt chemaţi să îndure aceia mai puţin favorizaţi.

Şi chiar aici, permiteţi-mi să anticipez obiecţia pe care cineva o aduce cu siguranţă, şi anume, că Dumnezeu nu are „preferaţi” între copiii Săi. Scripturile Sfinte şi istoria creştină consimt să arate că are. Stelele diferă unele de altele în glorie printre sfinţii de pe pământ, cât şi printre cei glorificaţi din ceruri. Fără niciun dubiu, diferenţele există; dar dacă acestea există prin decretul lui Dumnezeu sau prin preştiinţa Lui cu privire la gradul de receptivitate pe care îl va găsi printre copiii Săi, nu sunt pregătit să spun cu certitudine, chiar dacă înclin foarte mult spre ultima perspectivă.

Dacă Dumnezeu plănuieşte să te facă un creştin neobişnuit, cel mai probabil că nu va fi aşa de gentil cum este de obicei înfăţişat de învăţătorii populari. Un sculptor nu foloseşte trusa de manichiură ca să facă din marmura diformă şi neprelucrată un lucru frumos. Ferestrăul, ciocanul şi dalta sunt unelte crude, dar fără ele piatra brută ar rămâne pentru totdeauna fără formă şi lipsită de frumuseţe.

Pentru a-Şi face lucrarea supremă a harului înlăuntrul tău, El va lua din inima ta tot ceea ce iubeşti cel mai mult. Toate lucrurile în care te încrezi te vor lăsa. Acolo unde erau odată comorile tale preţioase, vor fi mormane de cenuşă.

Şi asta nu cu scopul de a învăţa puterea sfinţitoare a sărăciei. Dacă faptul de a fi sărac ar face ca oamenii să fie sfinţi, atunci orice vagabond de pe băncile din parcuri ar fi un sfânt. Însă Dumnezeu cunoaşte secretul de a lua lucruri din inimile noastre în timp ce acestea rămân tot ale noastre. Ceea ce face El este să ne împiedice să ne bucurăm de ele. Ne permite să le avem, dar face în aşa fel încât noi să nu fim capabili din punct de vedere psihologic să ne lăsăm inimile să se ataşeze de ele. În felul acesta sunt folositoare, fără a fi dăunătoare.

Dumnezeu va face toate acestea pe cheltuiala plăcerilor comune care, până în acel moment, ţi-au sprijinit viaţa şi au făcut o încântătoare. Acum, sub tratamentul atent al Duhului Sfânt, s-ar putea ca viaţa ta să devină uscată, fără gust, şi într-o anumită măsură, o povară pentru tine.

În starea aceasta, vei exista printr-un fel de voinţă oarbă de a trăi; nu vei mai găsi nimic din dulceaţa interioară de care te-ai bucurat înainte. Zâmbetul lui Dumnezeu va fi, pentru un timp, retras, sau cel puţin ascuns de ochii tăi. Atunci vei învăţa ce este credinţa; vei găsi calea cea grea, dar singura cale deschisă pentru tine; vei afla că adevărata credinţă stă în voinţă, că bucuria negrăită despre care vorbeşte apostolul nu este credinţă în sine, ci un rod al credinţei, un rod care se coace lent; şi vei afla că bucuriile spirituale prezente vin şi pleacă, după cum vor, fără a-ţi afecta statutul spiritual sau fără a-ţi afecta în vreun fel poziţia ta de copil adevărat al Tatălui ceresc. Şi vei afla de asemenea, probabil spre surprinderea ta, că este posibil să trăieşti cu un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi tot să nu simţi nimic din „pacea şi bucuria” despre care auzi vorbindu-se atât de mult între creştinii imaturi.

Cât de mult timp vei persista în această noapte a sufletului va depinde de un număr de factori, dintre care pe unii îi vei putea identifica mai târziu, în timp ce alţi factori vor rămâne cunoscuţi doar de Dumnezeu, total ascunşi de tine. Cuvintele „A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea” îţi vor fi acum tălmăcite de către cel mai bun profesor dintre toţi, Duhul Sfânt, şi vei şti prin experienţă personală ce lucru binecuvântat este lucrarea nopţii.

Există însă o limită a capacităţii omului de a trăi fără bucurie. Chiar şi Hristos a putut îndura crucea numai datorită bucuriei care era pusă înaintea Lui. Oţelul cel mai puternic se poate rupe dacă este ţinut prea mult timp sub o tensiune nediminuată. Dumnezeu ştie exact câtă presiune putem îndura fiecare dintre noi. El ştie cât de mult timp putem îndura noaptea, aşa că dă sufletului alinare, mai întâi prin licăriri binevenite ale luceafărului de dimineaţă şi apoi, prin lumina mai deplină care prevesteşte dimineaţa.

Încet vei descoperi dragostea lui Dumnezeu în suferinţa ta. Inima ta va începe să aprobe tot ce a fost. Te vei învăţa singur ceea ce nici toate şcolile din lume nu te pot învăţa – acţiunea vindecătoare a credinţei fără plăcerea sprijinitoare. Vei simţi şi vei înţelege slujba nopţii; puterea ei de a purifica, de a detaşa, de a umili, de a distruge teama de moarte şi, ceea ce este mai important pentru tine în momentul de faţă, teama de a trăi. Şi vei învăţa că uneori, durerea poate face ceea ce nici bucuria nu poate, cum ar fi să expună deşertăciunile fleacurilor pământului şi să-ţi umple inima cu tânjire după pacea cerului.

Ceea ce scriu aici nu este deloc original. A fost descoperit din nou de fiecare generaţie de creştini căutători şi este aproape un clişeu al vieţii mai profunde. Totuşi, lucrul acesta trebuie spus des şi accentuat mult înaintea acestei generaţii de credincioşi, fiindcă tipul de creştinism care este acum la modă nu include nimic care să fie atât de serios şi de dificil ca acest lucru. Creştinul modern pare să caute mai degrabă pacea minţii şi bucuria spirituală, cu o bună măsură de prosperitate materială adăugată ca dovadă exterioară a bunăvoinţei divine.

În orice caz, unii vor înţelege lucrul acesta, chiar dacă numărul lor este relativ mic, şi ei vor constitui nucleul sfinţilor practicanţi de care este atât de mare nevoie în ceasul acesta, dacă e ca creştinismul nou-testamentar să supravieţuiască până în generaţia următoare.