Editorial

Un alt argument este că aceste lucruri s-au întâmplat într adevăr, aceste semne au fost date şi deci, puterile şi manifestările neobişnuite au avut cu adevărat loc, dar numai până când canonul Noului Testament a fost încheiat. Când Biserica a luat fiinţă, creştinii nu aveau Epistolele Noului Testament. Dar noi le avem, avem adevărul deplin în cuvintele Scripturii, pe care le putem citi, studia, prezenta şi înţelege. Biserica primară nu putea face lucrul acesta, aşa că Dumnezeu le-a făcut parte de revelaţii apostolilor şi prorocilor şi altor oameni în anumite momente; ei erau dependenţi de aceste mesaje şi învăţături directe. Dar în momentul în care Scriptura a fost dată Bisericii, toate acestea nu au mai fost necesare. Noi avem adevărul, aşa că nu mai avem nevoie de nimic miraculos sau supranatural. 

Acestor comentatori le face o deosebită plăcere să contrazică acest punct de vedere, aducând ca argument capitolul 13 din 1 Corinteni. Un scriitor exprimă acest lucru în felul următor: „După ce Scriptura a fost scrisă, aceste semne supranaturale au încetat”. El face o afirmaţie dogmatică şi spune că au încetat deoarece nu mai erau necesare de vreme ce avem Scriptura. Argumentul pe care ei încearcă să-l înainteze este după cum urmează: Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 13:8-10: „Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi”. 

Aceştia susţin că „ceea ce este desăvârşit” reprezintă faptul că ni s-a dat Noul Testament şi odată ce acesta ni s-a dat, „acest în parte se va sfârşi”. Iar 1 Corinteni 13:11 continuă în felul următor: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” – precum prorociile şi vorbirea în limbi, minunile şi lucruri de genul acesta – „am lepădat ce era copilăresc”. „Căci acum”, continuă Pavel, „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” Adică, susţin ei, când avem Scripturile: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum şi eu am fost cunoscut”. 

Pentru partizanii acestui punct de vedere, toate acestea înseamnă că până când a apărut Scriptura, cunoaşterea era foarte parţială, iar apostolul susţine foarte clar că toate aceste manifestări supranaturale parţiale aparţin domeniului lucrurilor copilăreşti, care dispar când vin desăvârşirea şi plinătatea, iar acestea au venit când canonul Noului Testament a fost încheiat. În plus, ei produc un argument subsidiar şi merg până acolo încât susţin că până şi în Noul Testament există dovezi clare că aceste lucruri începeau să dispară. Ei citează faptul că apostolul Pavel nu l-a putut vindeca pe Timotei şi că a trebuit să-i spună să bea puţin vin din pricina problemelor cu stomacul, că Trofim a fost lăsat bolnav şi neajutorat la Milet, că Gaius nu a fost vindecat şi că Epafrodit era grav bolnav, „cât pe ce să moară”, dar că Domnul avusese milă de el şi că se făcuse bine din nou. De aceea spun ei că chiar şi în Noul Testament aceste lucruri începeau să dispară – au început în Ziua Cincizecimii în plinătate, dar au dispărut treptat, pe măsură ce se înaintează în Noul Testament. 

 Şi astfel, se ajunge la o concluzie finală, pe care o afirmă cu cea mai mare încredere şi dogmatism, cum că, după apariţia canonului Noului Testament, toate aceste daruri au fost complet retrase. 

Aceasta este deci, o schiţă a argumentului care este adus în prezent şi care a fost avansat foarte mult în timpul acestui secol. Daţi-mi voie să răspund acestui argument prezentându-vă doar un singur gând deocamdată. Iată care este acesta: Scriptura nu spune niciodată nicăieri că aceste lucruri au fost doar temporare – niciodată! Nu există nicăieri o astfel de afirmaţie. „Da, dar”, spune cineva, „ce spuneţi de pasajul din 1 Corinteni 13?” Ei bine, aş fi crezut că acel capitol reprezintă un răspuns suficient în şi prin sine însuşi la această critică specifică. Înţelegeţi voi ce ni se cere să credem prin acest fel de prezentare? Ni se spune că apariţia Noului Testament ne aşază într-un loc al desăvârşirii; pe când, dacă ne uităm la versetul 12, acesta spune: „Căci acum vedem” – adică apostolii şi alţii. Apostolul Pavel este inclus în categoria celorlalţi creştini înainte ca acest canon al Noului Testament, care în mare parte a fost scris de Pavel însuşi, să fi fost încheiat. Căci citim: „căci acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci” – când Scriptura ajunge la noi şi este încheiată – „vom vedea faţă în faţă: acum cunosc în parte, dar atunci” – ceea ce ei spun că înseamnă terminarea Scripturii – „voi cunoaşte aşa cum eu însumi am fost cunoscut”. 

Înţelegeţi ce implică acest fapt? Înseamnă că tu şi eu, care avem Scriptura deschisă înaintea noastră, cunoaştem mult mai mult din adevărul lui Dumnezeu decât apostolul Pavel. Acesta este sensul şi nu altul, dacă argumentul respectiv este corect. Înseamnă că noi suntem cu mult superiori Bisericii primare şi chiar apostolilor, incluzându-l aici şi pe apostolul Pavel! Aceasta înseamnă că ne aflăm în postura în care cunoaştem „faţă în faţă”, că „noi cunoaştem aşa cum noi înşine am fost cunoscuţi” de către Dumnezeu, pentru că avem Scripturile. Cu siguranţă, nu este nevoie să mai spun ceva. 

De fapt, în 1 Corinteni 13, apostolul se ocupă de contrastul dintre lucrurile cele mai înalte şi mai bune pe care creştinul le poate cunoaşte în această lume şi în această viaţă şi ce va cunoaşte în slava veşnică. Cuvintele „acum” şi „atunci” nu reprezintă timpul de dinainte şi de după darea Scripturilor, deoarece, aşa cum am mai spus, aceasta ne aşază într-o postură net superioară faţă de apostoli şi proroci, care reprezintă temelia Bisericii creştine şi pe a căror lucrare trebuie să ne bazăm. Este discordant şi contradictoriu – într-adevăr există un singur cuvânt pentru a descrie o asemenea privelişte – este un non-sens. Cuvântul „atunci” se referă la slava veşnică. Doar atunci vom cunoaşte aşa cum noi înşine suntem cunoscuţi; căci atunci Îl vom vedea aşa cum este. Va fi o cunoaştere directă şi „faţă în faţă”. Aşa cum spune apostolul Pavel din nou în 2 Corinteni 3:18, nu va mai fi ca o imagine sau o reflecţie, ci va fi o cunoaştere directă, absolută, deplină şi perfectă. 

Astfel dar, acestea sunt dificultăţile în care intră oamenii când nu le place ceva ce nu pot înţelege în întregime şi încearcă să îl explice ei înşişi. Toate lucrurile trebuie judecate în lumina Scripturii şi nu trebuie să le răstălmăcim, pentru a fi în concordanţă cu teoria sau cu argumentul nostru. Aş dori să închei cu această afirmaţie generală – nu există nimic în Scriptură care să spună că aceste lucruri se vor sfârşi şi mai mult, orice încercare de a determina Scriptura să afirme acest lucru, conduce la aceleaşi concluzii jalnice şi imposibile, pe care le-am văzut deja în cazul textului din 1 Corinteni 13.