Un
alt argument este că aceste lucruri s-au întâmplat într adevăr, aceste
semne au fost date şi deci, puterile şi manifestările neobişnuite au
avut cu adevărat loc, dar numai până când canonul Noului Testament a
fost încheiat. Când Biserica a luat fiinţă, creştinii nu aveau
Epistolele Noului Testament. Dar noi le avem, avem adevărul deplin în
cuvintele Scripturii, pe care le putem citi, studia, prezenta şi
înţelege. Biserica primară nu putea face lucrul acesta, aşa că Dumnezeu
le-a făcut parte de revelaţii apostolilor şi prorocilor şi altor oameni
în anumite momente; ei erau dependenţi de aceste mesaje şi învăţături
directe. Dar în momentul în care Scriptura a fost dată Bisericii, toate
acestea nu au mai fost necesare. Noi avem adevărul, aşa că nu mai avem
nevoie de nimic miraculos sau supranatural.
Acestor
comentatori le face o deosebită plăcere să contrazică acest punct de
vedere, aducând ca argument capitolul 13 din 1 Corinteni. Un scriitor
exprimă acest lucru în felul următor: „După ce Scriptura a fost scrisă,
aceste semne supranaturale au încetat”. El face o afirmaţie dogmatică şi
spune că au încetat deoarece nu mai erau necesare de vreme ce avem
Scriptura. Argumentul pe care ei încearcă să-l înainteze este după cum
urmează: Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 13:8-10: „Dragostea nu va
pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta;
cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în
parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va
sfârşi”.
Aceştia susţin că „ceea ce este
desăvârşit” reprezintă faptul că ni s-a dat Noul Testament şi odată ce
acesta ni s-a dat, „acest în parte se va sfârşi”. Iar 1 Corinteni 13:11
continuă în felul următor: „Când eram copil, vorbeam ca un copil,
simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am
lepădat ce era copilăresc” – precum prorociile şi vorbirea în limbi,
minunile şi lucruri de genul acesta – „am lepădat ce era copilăresc”.
„Căci acum”, continuă Pavel, „vedem ca într-o oglindă, în chip
întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” Adică, susţin ei, când
avem Scripturile: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte aşa cum
şi eu am fost cunoscut”.
Pentru partizanii
acestui punct de vedere, toate acestea înseamnă că până când a apărut
Scriptura, cunoaşterea era foarte parţială, iar apostolul susţine foarte
clar că toate aceste manifestări supranaturale parţiale aparţin
domeniului lucrurilor copilăreşti, care dispar când vin desăvârşirea şi
plinătatea, iar acestea au venit când canonul Noului Testament a fost
încheiat. În plus, ei produc un argument subsidiar şi merg până acolo
încât susţin că până şi în Noul Testament există dovezi clare că aceste
lucruri începeau să dispară. Ei citează faptul că apostolul Pavel nu l-a
putut vindeca pe Timotei şi că a trebuit să-i spună să bea puţin vin
din pricina problemelor cu stomacul, că Trofim a fost lăsat bolnav şi
neajutorat la Milet, că Gaius nu a fost vindecat şi că Epafrodit era
grav bolnav, „cât pe ce să moară”, dar că Domnul avusese milă de el şi
că se făcuse bine din nou. De aceea spun ei că chiar şi în Noul
Testament aceste lucruri începeau să dispară – au început în Ziua
Cincizecimii în plinătate, dar au dispărut treptat, pe măsură ce se
înaintează în Noul Testament.
Şi astfel, se
ajunge la o concluzie finală, pe care o afirmă cu cea mai mare încredere
şi dogmatism, cum că, după apariţia canonului Noului Testament, toate
aceste daruri au fost complet retrase.
Aceasta
este deci, o schiţă a argumentului care este adus în prezent şi care a
fost avansat foarte mult în timpul acestui secol. Daţi-mi voie să
răspund acestui argument prezentându-vă doar un singur gând deocamdată.
Iată care este acesta: Scriptura nu spune niciodată nicăieri că aceste
lucruri au fost doar temporare – niciodată! Nu există nicăieri o astfel
de afirmaţie. „Da, dar”, spune cineva, „ce spuneţi de pasajul din 1
Corinteni 13?” Ei bine, aş fi crezut că acel capitol reprezintă un
răspuns suficient în şi prin sine însuşi la această critică specifică.
Înţelegeţi voi ce ni se cere să credem prin acest fel de prezentare? Ni
se spune că apariţia Noului Testament ne aşază într-un loc al
desăvârşirii; pe când, dacă ne uităm la versetul 12, acesta spune: „Căci
acum vedem” – adică apostolii şi alţii. Apostolul Pavel este inclus în
categoria celorlalţi creştini înainte ca acest canon al Noului
Testament, care în mare parte a fost scris de Pavel însuşi, să fi fost
încheiat. Căci citim: „căci acum vedem ca într-o oglindă, în chip
întunecos, dar atunci” – când Scriptura ajunge la noi şi este încheiată –
„vom vedea faţă în faţă: acum cunosc în parte, dar atunci” – ceea ce ei
spun că înseamnă terminarea Scripturii – „voi cunoaşte aşa cum eu
însumi am fost cunoscut”.
Înţelegeţi ce
implică acest fapt? Înseamnă că tu şi eu, care avem Scriptura deschisă
înaintea noastră, cunoaştem mult mai mult din adevărul lui Dumnezeu
decât apostolul Pavel. Acesta este sensul şi nu altul, dacă argumentul
respectiv este corect. Înseamnă că noi suntem cu mult superiori
Bisericii primare şi chiar apostolilor, incluzându-l aici şi pe
apostolul Pavel! Aceasta înseamnă că ne aflăm în postura în care
cunoaştem „faţă în faţă”, că „noi cunoaştem aşa cum noi înşine am fost
cunoscuţi” de către Dumnezeu, pentru că avem Scripturile. Cu siguranţă,
nu este nevoie să mai spun ceva.
De fapt, în 1
Corinteni 13, apostolul se ocupă de contrastul dintre lucrurile cele
mai înalte şi mai bune pe care creştinul le poate cunoaşte în această
lume şi în această viaţă şi ce va cunoaşte în slava veşnică. Cuvintele
„acum” şi „atunci” nu reprezintă timpul de dinainte şi de după darea
Scripturilor, deoarece, aşa cum am mai spus, aceasta ne aşază într-o
postură net superioară faţă de apostoli şi proroci, care reprezintă
temelia Bisericii creştine şi pe a căror lucrare trebuie să ne bazăm.
Este discordant şi contradictoriu – într-adevăr există un singur cuvânt
pentru a descrie o asemenea privelişte – este un non-sens. Cuvântul
„atunci” se referă la slava veşnică. Doar atunci vom cunoaşte aşa cum
noi înşine suntem cunoscuţi; căci atunci Îl vom vedea aşa cum este. Va
fi o cunoaştere directă şi „faţă în faţă”. Aşa cum spune apostolul Pavel
din nou în 2 Corinteni 3:18, nu va mai fi ca o imagine sau o reflecţie,
ci va fi o cunoaştere directă, absolută, deplină şi perfectă.
Astfel
dar, acestea sunt dificultăţile în care intră oamenii când nu le place
ceva ce nu pot înţelege în întregime şi încearcă să îl explice ei
înşişi. Toate lucrurile trebuie judecate în lumina Scripturii şi nu
trebuie să le răstălmăcim, pentru a fi în concordanţă cu teoria sau cu
argumentul nostru. Aş dori să închei cu această afirmaţie generală – nu
există nimic în Scriptură care să spună că aceste lucruri se vor sfârşi
şi mai mult, orice încercare de a determina Scriptura să afirme acest
lucru, conduce la aceleaşi concluzii jalnice şi imposibile, pe care
le-am văzut deja în cazul textului din 1 Corinteni 13.