Ce plăcere infinită trebuie inevitabil să fie aceea de a ne pierde în El și, absorbiți fiind de simțământul copleşitor al bunătăţii Sale, să ne dăm pe noi înşine ca o jertfă vie, înălţându-ne mereu spre El în flăcări de iubire! 

 Un suflet nu cunoaște ce este bucuria statornică şi plăcerea reală, până când, sătul de sine, nu renunță la tot ce are și nu se predă cu totul Făcătorului ființei sale; până când nu simte că a devenit o creatură sfântă și consacrată și poate spune, dintr-o înțelegere lăuntrică și dintr-un sentiment profund: „Preaiubitul meu este al meu” – toate ...