Editorial

 Așa cum doresc să vă arăt, cheia primului capitol din prima Epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni se găsește în versetul 5. Dar nu-mi propun să tratez doar această afirmație. Vreau să privim de asemenea la întregul pasaj, deoarece aș vrea să încerc să arăt că în acest capitol marele apostol se ocupă de o problemă modernă, poate una dintre cele mai apăsătoare și mai urgente probleme cu care se confruntă biserica creștină în vremea actuală. Nu mai vorbim așa de mult cum obișnuiam despre evanghelizare. Ni se pare că trăim într-o lume diferită, că oamenii sunt diferiți și că noi suntem diferiți. Așa că avem termeni noi, spunem că problema de acum este problema „comunicării”. Dar, bineînțeles, acesta nu este decât un alt exemplu al modului în care ne păcălim pe noi înșine schimbând termenii. De fapt, este aceeași problemă veche, problema evanghelizării. 

 După cum știm, fiecare secțiune a bisericii creștine este foarte preocupată de problema evanghelizării și încearcă să se ocupe de ea de mulți ani. Au fost înființate multe comisii. S-au ținut multe adunări. S-au scris multe cărți despre acest subiect. Există sentimentul că, într-un fel sau altul, biserica creștină nu reușește să-și transmită mesajul către lumea care este afară. Credem că mesajul acesta și numai acesta se poate ocupa de problemele omenirii. Dar întrebarea este: cum putem comunica lucrul acesta? 

 Un alt termen nou este prezentare. Cum prezentăm Evanghelia? Cum anume ar trebui să facem aceasta? Lucrul acesta cauzează o mare preocupare deoarece, ni se spune, trăim într-o eră post-creștină, trăim într-o eră atomică, într-o eră științifică. Și cumva, există ideea că oamenii sunt acum cu totul diferiți și că nu are niciun sens să facem ceea ce biserica a făcut înainte și în modul în care le-a făcut de-a lungul veacurilor; trebuie să avem ceva nou. Din aceste motive, trebuie să existe un mod nou de evanghelizare și de comunicare a Evangheliei. Și s-au făcut multe eforturi și strădanii în încercarea de a descoperi cum anume putem face aceasta. 

Acum, unii simt că avem nevoie de un mesaj nou, de o Evanghelie nouă. Ei spun: „Nu are niciun rost să cerem oamenilor moderni, cu toată cunoștința lor științifică, să creadă ceea ce au crezut strămoșii lor. Nu are niciun rost să le cerem să creadă într‑un univers cu trei straturi. Ei știu prea multe, din punct de vedere științific, ca să poată accepta miraculosul și supranaturalul, și așa mai departe. Există o mișcare pe continentul Europei asociată cu un om pe nume Rudolf Bultmann. Mișcarea aceasta spune că cel mai mare obstacol în calea mesajului Noului Testament este faptul că, din păcate, există adaosuri, adăugiri la mesajul esențial – adăugiri cum ar fi nașterea din fecioară, miracolele făcute de Domnul nostru, de apostoli și de alții, și întreaga idee a supranaturalului. Bultmann, și mulți din Europa îl urmează, susține că ceea ce trebuie să facem noi este să scăpăm de elementul supranatural și miraculos. Trebuie să „de-mitologizăm” Evanghelia – ni se spune – pentru ca ea să poată fi acceptată de oamenii de astăzi. Mulți alții își expun de asemenea propriile teorii și idei. Oamenii aceștia spun că lucrul de care avem nevoie este un mesaj nou pentru această epocă nouă, pentru omul adult, pentru omul matur. 

O altă mare școală de gândire spune: „Nu de asta e nevoie! Nu avem nevoie atât de mult de un mesaj nou, cât de metode noi.” Oamenii aceștia se concentrează în întregime asupra problemei metodelor. Ei spun: „Cum reușesc marile afaceri? Cum izbutește orice mare întreprindere din lume?” Și se uită în jur și descoperă că succesul e dobândit ca rezultat al publicității. Ai nevoie de ceva bani ca să-ți faci publicitate, așa că îi conving pe oameni să dea bani. Se prezintă și se promovează pe sine, și astfel ia ființă o agenție de publicitate, apoi spun că agențiile seculare folosesc anumite instrumente – televizorul, radio-ul și așa mai departe – și aceste agenții înțeleg psihologia oamenilor, psihologia artei de a vinde; prin urmare, biserica ar trebui să devină interesată de aceste lucruri. Ea are de vânzare o marfă bună, cum ar veni, are de dat un mesaj oamenilor, iar ea trebuie să învețe de la marile afaceri și de la oamenii care fac reclame. Așa se dobândește succesul. 

S-a acordat multă atenție acestei probleme a metodei. Se planifică anumite tipuri de servicii divine până la ultimul minut și în cadrul acestor servicii, totul e menit să fie pe gustul oamenilor moderni. Se argumentează că atâta vreme cât adoptăm aceste metode noi, oamenii vor veni și ne vor asculta, iar Evanghelia va fi răspândită și va începe să influențeze viețile lor. Acum, e important să fim conștienți exact de ceea ce se întâmplă. Argumentul spune că dacă aplicăm una dintre aceste metode, sau poate pe amândouă, atunci biserica va avea speranța de a-și transmite mesajul către această lume post-creștină, către această epocă atomică. 

Nu vă voi obosi analizând aceste teorii în detaliu. Întreaga mea poziție este, simplu, că toate acestea sunt complet greșite pentru că se bazează pe presupunerea că suntem confruntați cu o poziție nouă, și asta e ceva cu care nu pot fi de acord nici pentru o clipă. Nu este nimic nou în privința problemei cu care se confruntă biserica. Biserica a avut dintotdeauna problema aceasta și de aceea vă atrag atenția asupra acestui capitol specific din prima epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, pentru că aici este o relatare a apostolului Pavel despre modul în care a fost răspândită Evanghelia și în care au luat ființă bisericile în primul secol. Erudiții spun că epistola aceasta este prima epistolă a apostolului, și lucrul acesta este interesant în și prin sine. În primul capitol, Pavel amintește membrilor bisericii din Tesalonic de modul în care Evanghelia a ajuns la ei și în care ei deveniseră o biserică. 

 Aș vrea să vă arăt, și e foarte simplu s-o fac, că atunci când apostolul s-a dus în Tesalonic, a avut exact aceeași problemă cu care ne confruntăm și noi în vremea actuală. Și de aceea spun că în loc să ne irosim timpul încercând să descoperim un mesaj nou sau cum să aplicăm metode folosite de lume ca să aducem succes, tot ce trebuie să facem este să ne întoarcem la Noul Testament și să descoperim cum s-a întâmplat la început. Dacă citiți istoria bisericii, veți afla că toate marile ere și epoci din istoria bisericii creștine, vremurile în care a izbutit cel mai mult și când masele de oameni se converteau și erau adăugate bisericii, au fost întotdeauna acele perioade în care biserica s-a întors înapoi la metoda apostolică. Într-adevăr, nu ezit să afirm că puteți încerca orice altceva doriți, vă puteți ține conferințele și congresele și vă puteți cheltui milioanele în publicitate, dar în cele din urmă acestea nu vor realiza nimic. Trebuie să ne întoarcem la metoda apostolică, și aici marele apostol ne spune exact ce a făcut și cum s-a întâmplat în prima epocă. Nu este nevoie să luăm în considerare nimic altceva. 

Așadar, ce s-a întâmplat atunci? Apostolul ne spune destul de simplu: dați-mi voie să vă aduc aminte de poziția lui când s-a dus în Tesalonic. Avem aici un om mic, deloc impresionant. Corintenii au spus: „când este de față el însuși este moale și cuvântul lui n-are nicio greutate” (2 Cor. 10:10). Pavel nu arăta ca o stea de film; era cât se poate de neatrăgător. Avea doar câțiva oameni cu el atunci când a ajuns în acest oraș. Era un oraș păgân, care făcea parte din Macedonia, Grecia de azi. Cetățenii lui nu aveau cunoștințe biblice. Astăzi ni se spune că omul modern nu poate urmări predicarea noastră deoarece nu înțelege termenii biblici, ca de exemplu justificare. De aceea, apar unele traduceri noi sau parafrăzări ale Bibliei, iar oamenii cred că numai dacă ar avea Biblia în limbajul de zi cu zi, toată lumea ar crede mesajul. Ei bine, nici cei din Tesalonic nu au înțeles termenii. Nu aveau niciun fel de cunoștințe, după cum vă voi arăta. Dar apostolul s-a dus acolo și, ca rezultat al vizitei și al predicării sale, a luat ființă o biserică. 

 Iar apostolul Pavel ne spune aici exact cum s-a întâmplat. Este un rezumat uimitor al metodei apostolice de evanghelizare. Ne spune că erau acolo doi factori majori. Primul era propovăduirea apostolilor. Acesta era esențial. Domnul nostru le dăduse mesajul bărbaților acestora. Le dăduse împuternicirea și mandatul. Iar ei s‑au dus și au propovăduit. Lucrul acesta este totdeauna un factor esențial. Trebuie să aveți predicatori. Trebuie să avem predicatori în țările noastre de baștină. Trebuie să avem predicatori în alte țări care încă pot fi descrise ca fiind păgâne. Eu cred în cărți și în lectură, dar nu există nicio îndoială în privința aceasta – cuvântul rostit este acela care a fost întotdeauna onorat în mod suprem de Duhul Sfânt – predicatorii, adevărul mijlocit prin persoane. Și în timp ce vă gândiți la masele supraaglomerate din multe țări de azi – națiuni ca America de Sud, Asia, Estul Îndepărtat și alte părți ale lumii – vedeți nevoia strigătoare la cer de predicatori, de bărbați și de femei care să se ducă, așa cum s-au dus apostolii aceștia, în partea lor de lume propovăduind Evanghelia, predicând mesajul. Astăzi nevoia după predicatori este la fel de mare cum a fost întotdeauna. 

 Oh, știu că în vremea actuală mulți spun că vremea predicării s-a încheiat. Trebuie să avem ceea ce se numește „dialog” – care înseamnă discuție – dar dialog sună mult mai bine! Ei spun că trebuie să luăm loc și să vorbim cu oamenii. Alții spun că tot ce trebuie să facem este să ne petrecem timpul citind literatură modernă, studiind arta și drama modernă și apoi, să ne ducem și să vorbim cu oamenii despre aceste subiecte. Iar alții susțin că trebuie să ne ocupăm cu politica, să discutăm politică și condițiile sociale. Toate aceste idei noi și metode noi sunt puse înaintea noastră, și lăudate și sprijinite. Dar eu sunt aici ca să vă amintesc că metoda lui Dumnezeu a fost întotdeauna propovăduirea Evangheliei și niciodată nu a fost nevoie de predicatori mai mult ca în vremea actuală. Nimic nu poate substitui predicarea. 

 Dar acesta este doar primul factor. Există și un al doilea. Mă întreb dacă l-ați observat vreodată citind acest capitol. A existat un al doilea factor vital în răspândirea Evangheliei în lumea străveche. Care a fost acesta? A fost viața și mărturia, și mărturisirea membrilor bisericii creștine. Pavel spune: 

 „Și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului, întrucât ați primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt; așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din Ahaia. În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, așa că n-avem trebuință să mai vorbim de ea. Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (1 Tes. 1:6-9). 

Aceasta este o chestiune extrem de vitală. Ceea ce spune cu adevărat apostolul este următorul lucru: știți, voi, oameni buni, voi, membrii bisericii din Tesalonic, voi faceți ca propovăduirea mea să fie mult mai ușoară. Ceea ce descopăr acum este că oriunde mă duc și încep să predic, oamenii mă opresc și-mi spun: „Ah, tu ești omul care a propovăduit în Tesalonic. Am auzit de tine. Am auzit ce s-a întâmplat acolo ca rezultat al vorbirii și predicării tale.” Vestea despre lucrurile uimitoare care se întâmplaseră acestor oameni din orașul Tesalonic se răspândise în multe părți. Toată lumea vorbea de ea, nu numai în Macedonia și Ahaia, ci pretutindeni. Și Pavel spune în esență: „Într-un sens, nu e nevoie să spunem nimic acum, pentru că ei știu despre asta. Vestea despre voi a deschis ușile pentru noi, iar sarcina a devenit mult mai ușoară.” 

 Iată o chestiune extrem de importantă. Câteodată mă tem că ne îndreptăm cu rapiditate spre stadiul în care vor fi doar doi sau trei predicatori – dacă vor fi chiar și aceștia – în lume. Și restul lumii îi va asculta pe casete sau la televizor sau în alt mod. Toată lumea va sta relaxată și va asculta, de parcă aceasta ar fi calea de a evangheliza lumea. Nu este aceasta! Aveți nevoie de predicatori, dar aveți nevoie și de mărturia și mărturisirea membrilor bisericii. Indiferent cum este predicarea, dacă ea nu este dovedită și întărită prin viețile celor din biserica creștină, nu va fi de niciun folos. Și asta ne spune apostolul că s-a întâmplat în vremea și în generația lui. 

Acum, vă mărturisesc că abia în anul 1961 am conștientizat pe deplin implicațiile extraordinare ale celor spuse aici de Pavel. În anul acela am avut privilegiul să vizitez Grecia. Și atunci am înțeles ceva din ce spune capitolul acesta. Pavel spune că vestea a răsunat „nu numai... prin Macedonia”. Dați-mi voie să prezint puțină geografie. Tesalonic este sus, în vârful nord-estic al Greciei, iar regiunea situată în interior, partea de țară din spatele lui – este un port maritim – era cunoscută ca Macedonia. Așa că nu e foarte surprinzător că în Macedonia se vorbea despre ceea ce s-a întâmplat sub propovăduirea apostolului din orașul Tesalonic. Dar Pavel spune: „nu numai... în Macedonia și Ahaia”. Ahaia era partea aceea a Greciei pe care o cunoaștem azi cu numele de Peninsula Peloponeză, partea Greciei situată la sud de Canalul Corintului. Am descoperit lucrul acesta în 1961, m-a uimit și mi-a luminat tot acest pasaj. Am făcut o călătorie de la Corint la Tesalonic și mi s-a părut o călătorie cât se poate de grea. A trebuit să traversăm o parte de mare. Apoi, am mers cu mașina și a trebuit să traversăm trei lanțuri muntoase înalte. A fost o călătorie destul de dificilă chiar și în anul 1961, de vreme ce era vorba de o distanță considerabilă pe cel mai dificil teren. Și cu toate acestea, apostolul spune că vestea despre ce se petrecuse acolo sus, în Tesalonic se răspândise până jos, trecând de aceste lanțuri muntoase mărețe, și până în Ahaia. Nu aveau televizor, nu aveau radio. Nu aveau telefon. Nu aveau ziare. Dar se vorbea despre această Evanghelie uluitoare, se răspândea din gură în gură, așa că atunci când Pavel s-a dus în punctul cel mai sudic, ei erau pregătiți și așteptau să primească mesajul lui. 

 Acum, aceasta este o chestiune cât se poate de importantă la momentul de față. Avem nevoie de predicatori și de evangheliști, dar la fel de mult, avem nevoie de bărbați și de femei în bisericile noastre care deschid ușa predicatorului, care proclamă mesajul în viețile lor, care atrag oamenii să vină și să asculte Evanghelia din pricina lucrurilor minunate care se întâmplă celor ce cred acest mesaj. Cartea Faptelor arată frecvent că atât membrii obișnuiți de biserică, cât și apostolii și alți predicatori răspândesc Evanghelia aceasta, iar acesta a fost un factor principal în toate marile treziri și reforme. Vedem același lucru în vremea Reformei Protestante. Toată lumea știa când cineva devenea protestant. Deveneau subiecte de discuție și de comentarii. Același lucru este adevărat despre puritanii din Anglia, despre covenanții din Scoția și despre primii metodiști. Toată lumea vedea ce li se întâmplase și vorbea despre această schimbare remarcabilă care avusese loc în viețile acestor oameni. Așa că îi determinau pe alții, poate doar din spirit de curiozitate, să se ducă să asculte propovăduirea care produsese un asemenea rezultat.

Deci, predicarea Evangheliei și mărturia oamenilor creștini se îmbină ca să prezinte acest mesaj. Aceștia au fost cei doi mari factori din primul secol. Sunt, de asemenea, cei doi factori absolut esențiali și în secolul nostru. Dar mai este un al treilea factor vital. Apostolul îl exprimă astfel: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită...” (vers. 5). Care este mesajul bisericii creștine? E vai că trebuie să pun această întrebare! Dar trebuie să o pun pentru că există oameni în lume – eu îi întâlnesc constant – care cred că mesajul bisericii creștine nu este altceva decât un protest față de războiul din Vietnam. Ei cred că ăsta e creștinismul. Asta aud la radio și la televizor. Asta aud de pe buzele atât de multor predicatori populari. Ei cred că creștinismul este un protest față de acest război și față de alte războaie, un protest față de bombe. Totdeauna este un protest negativ, un mesaj politic, social. Dar, dragii mei prieteni, prin definiție, nu aceasta este Evanghelia. 

Mesajul creștin este o evanghelie, iar cuvântul evanghelie înseamnă veste bună. Și astfel, vedeți că celelalte subiecte nu reprezintă mesajul creștin. Nu e o veste bună să protestezi față de un război. Dar mesajul creștin esențial este cea mai emoționantă veste bună care a venit vreodată în lume. Așa l-au primit oamenii aceștia din Tesalonic și așa au auzit și alții despre el. Și-au spus unul altuia: „Este un mesaj uluitor, o proclamare minunată a veștii bune mărețe, o evanghelie!” Și dacă ceea ce tu și cu mine predicăm și reprezentăm nu dă oamenilor impresia că aceasta este cea mai minunată și mai glorioasă veste bună pe care au auzit-o vreodată, atunci eșuăm în mod complet și suntem nevrednici de numele creștin. „Evanghelia noastră”! Oh, haideți să nu uităm niciodată lucrul acesta. Haideți să fim siguri de mesaj. 

Apoi, Pavel continuă să spună acest lucru interesant: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu...” Când apostolul spune că Evanghelia nu a fost propovăduită doar cu vorbe, el vrea să spună că ea a fost propovăduită cu vorbe, dar nu numai cu vorbe. E lucrul acesta clar pentru noi, mă întreb? Dați-mi voie să vă dau o ilustrație. Un om poate veni la mine și-mi poate spune: „Am auzit că săptămâna trecută ai fost răcit. Ai avut și temperatură?” El spune că e posibil să fii răcit fără să ai temperatură, dar și că poți fi răcit și poți avea și temperatură. Așa că atunci când Pavel spune: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe”, el vrea să spună că a fost predicată cu vorbe, dar a mai fost încă ceva pe lângă vorbe. 

De ce mă ostenesc să evidențiez lucrul acesta? Din nou, aici este ceva ce mă simt obligat să fac pentru că învățătura populară de astăzi, predicarea care primește publicitate și aplauze este predicarea care ne spune că Evanghelia nu este propovăduită cu vorbe. Creștinismul, se spune, este un spirit minunat care stăpânește o persoană. Un slogan de acum câțiva ani o spunea așa: „Creștinismul se prinde, nu se predă.” Da, este un spirit minunat, o frățietate minunată cu prietenia, bunăvoința și dragostea unii față de ceilalți, un fel de „spirit de Crăciun”. Și, oamenii spun: „Acesta e creștinismul. Problema din trecut a fost că prea mulți teologi au spus: «Este acest lucru și nu este acel lucru» și l-au descris și l-au definit în cuvinte, și au insistat asupra anumitor doctrine. Dar lucrul acesta este greșit în întregime.” Oamenii aceștia spun: „Creștinismul este o însușire a vieții – nu atât de mult o doctrină, cât un mod de viață”. Ei bine, perspectiva aceasta este o negare completă și totală a ceea ce ne spune marele apostol aici și oriunde altundeva, și a ceea ce ne spune întreaga Biblie. Evanghelia este propovăduită cu vorbă, cu vorbe. Și dacă nu este așa, atunci nu este o evanghelie adevărată. 

Dar ce sunt cuvintele acestea prin care Evanghelia trebuie să fie mereu propovăduită? Într-un mod cât se poate de extraordinar, apostolul ne oferă un rezumat în ultimele două versete ale acestui scurt capitol. „Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut, și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.” Iată cuvintele; așa că haideți să ne ducem în imaginația noastră să-l ascultăm pe apostolul Pavel predicând acestor oameni din Tesalonic. 

Ei erau păgâni, nu evrei. Ei nu fuseseră crescuți cu Vechiul Testament. Erau politeiși, idolatri, și-așa mai departe, trăind vieți depravate, după cum vom vedea. Cum a predicat apostolul? Ce le-a spus? Iată aici problema comunicării, problema evanghelizării. Oamenii aceștia erau total lipsiți de orice fel de cunoaștere a terminologiei și a lucrurilor pe care apostolul vroia să li le spună. Deci, despre ce a predicat? Ce este mesajul creștin? Care sunt cuvintele prin care trebuie transmis?

Pavel a început vorbindu-le oamenilor despre Dumnezeu. El scrie în epistola sa că „de la idoli v-ați întors la Dumnezeu ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat”. De fapt, le-a spus: „Voi, oameni buni, voi vă închinați la idolii voștri, și nu realizați că faceți ceva complet nebunesc și inutil. Ce sunt idolii voștri? Sunt simple creaturi pe care le-ați făcut voi înșivă.” În zilele acelea, după cum știți, se sculptau în lemn dumnezei, sau îi făceau din piatră sau din metale prețioase. Apoi, obișnuiau să spună: „Tu ești dumnezeul meu.” Și construiau un templu pentru dumnezeul lor. Apoi, își aduceau jertfele, se plecau și se închinau la dumnezeul sau dumnezeii lor. Așa că Pavel le-a arătat goliciunea totală a acestui obicei, le-a arătat că dumnezeii aceștia nu erau nimic altceva decât proiecțiile minților și imaginațiilor lor, că nu aveau ființă, că nu puteau face nimic. Oamenii doar se amăgeau și se păcăleau singuri. Era idolatrie! 

Găsim această învățătură și în cartea Faptelor. O găsim și în Vechiul Testament. Psalmii o tratează într-un mod foarte minunat, plin de sarcasm divin. Uitați-vă la dumnezeii voștri, spune psalmistul:

„Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar n‑aud, au nas, dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâtlejul lor. Ca ei sunt cei ce-i fac” (Ps. 115:5-8).

Idolatrie! Apostolul a început cu asta! Acesta era felul de viață dus de cetățenii orașului Tesalonic, iar Pavel le-a arătat goliciunea și deșertăciunea totală a tuturor lucrurilor. Dar nu s-a oprit doar la denunțare. A evidențiat gravitatea tuturor acestora. În esență, a spus: „Ceea ce face ca lucrul acesta să fie grav este că voi v-ați închinat la dumnezeii pe care vi i-ați făcut singuri, nu v-ați închinat înaintea singurului Dumnezeu viu și adevărat. V-ați închinat înaintea unor minciuni. Acolo nu e nimic. Voi ați numit minciunile adevăr, dar ele sunt minciuni. Există un Dumnezeu adevărat. Voi v-ați închinat înaintea unor idoli muți, unor obiecte inutile, dar există un Dumnezeu viu.”

Deci, apostolul a început să spună acestor oameni despre Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine înaintea copiilor lui Israel, înaintea evreilor. Dumnezeul care oferise o manifestare extraordinară a Ființei Lui în Scripturile Vechiului Testament este adevăratul Dumnezeu. El nu e o minciună, sau o născocire, sau creația unei minți omenești. El este Dumnezeu din veșnicie în veșnicie, autorul tuturor lucrurilor, adevărul în Sine Însuși, drept și neprihănit și sfânt, Dumnezeul care este „lumină și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Da, dar El este și Dumnezeul cel viu. Așa că apostolul le-a spus despre modul în care Dumnezeul acesta a creat lumea din nimic. Le-a vorbit despre primul verset din Biblie: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Dumnezeul cel viu. Dumnezeul care Se implică în viețile oamenilor. Dumnezeul istoriei. Dumnezeul providenței. Pavel le-a ținut o expunere a mesajului măreț din Vechiul Testament și le-a spus de fapt: „Voi ați fost ignoranți cu privire la lucrurile acestea. Din cauza asta v-ați creat dumnezei muți și v-ați închinat înaintea lor. Dar iată adevărul: voi toți ați fost creați de Dumnezeu. De aceea lucrul acesta e atât de grav! De aceea este vital pentru voi. Dacă muriți așa cum sunteți, în ignoranța voastră, închinându-vă la idolii voștri, vă veți duce în osândă, în mizerie eternă!”

Apostolul le-a vorbit despre „mânia viitoare” (vers. 10). Cu alte cuvinte, le-a spus oamenilor din Tesalonic că Dumnezeul care a creat lumea a creat și omul după asemănarea Sa. El îi dăduse omului anumite puteri și înclinații. Îl făcuse responsabil. Pavel le-a spus că fie că omul conștientizează, fie că nu, el trebuie să dea socoteală de sine însuși înaintea lui Dumnezeu – că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Și le-a spus acestor oameni că Dumnezeul acesta măreț, singurul Dumnezeu viu și adevărat, va judeca lumea întreagă, inclusiv pe ei, și că vor fi judecați potrivit Legii pe care o dăduse oamenilor Săi – Cele Zece Porunci și Legea Morală. Iată standardele după care urmau să fie judecați. Și Pavel le-a vorbit despre mânia viitoare și despre destinul etern care avea să urmeze această judecată. El L-a propovăduit pe Dumnezeul cel viu și adevărat, și le-a arătat că toate acestea erau vitale pentru poziția lor actuală și pentru destinul lor etern. Iată ce le-a propovăduit apostolul. 

Numai atunci când tu și cu mine ne vom întoarce la o astfel de predicare, vom fi cu adevărat în stare să atragem interesul și atenția bărbaților și femeilor moderne, fiindcă lumea este plină de idolatrie. Ea nu preia mereu aceași formă. Noi nu suntem așa de rudimentari ca oamenii din Tesalonic. Oamenii nu-și mai fac idolii în felul acela. Îi fac în alte forme – de pildă, în forma automobilelor – și se închină înaintea lor. La modul literal! Cunosc mulți oameni ai căror idoli sunt mașinile pe care le au. Totdeauna vorbesc despre ele. Își petrec majoritatea timpului curățându-le, făcându-le să arate mai bine decât ale altora, cumpărând adesea alte modele mai bune. Trăiesc pentru mașinile lor. Alții trăiesc pentru casele lor. Și am cunoscut părinți care se închinau la modul literar înaintea copiilor lor. Se gândeau la ei, făceau planuri pentru ei, visau pentru ei, ar fi sacrificat orice pentru copiii lor. Copiii lor erau dumnezeii lor. Am cunoscut soții care își priveau soții ca pe niște dumnezei, și soți care-și priveau soțiile ca dumnezei. Le-au transformat în idoli. Lumea este plină de idolatrie. Bogăție. Sex. Prosperitate. Acestea sunt lucrurile pentru care trăiesc oamenii. Sunt entuziasmați de ele. Sunt mișcați de ele. Viețile lor în întregime sunt guvernate de ele. Asta e religia lor. Aceștia sunt dumnezeii lor. Lumea este astăzi la fel de plină de idolatrie ca și în primul veac. Așa că lucrul necesar este propovăduirea apostolică ce începe cu singurul Dumnezeu viu și adevărat, Acela care este mai presus de toate, Judecătorul tuturor marginilor pământului care ne spune că fiecare om va trebui să stea înaintea Lui. 

„Ah, ei bine,” ar putea spune cineva, „am crezut că ți-ai făcut timp să spui că mesajul bisericii este ceea ce numești tu „evanghelie”, veste bună. Mie nu prea îmi sună a veste bună. Propovăduiești mânie și judecată și groază. Sunt acestea vești bune?”

Desigur că nu. Dar aceasta este introducerea pentru Vestea bună. Și am sentimentul că masele de oameni sunt în afara bisericii creștine astăzi pentru că noi, cei dinăuntru, am uitat de introducere. Permiteți-mi să vă amintesc cu solemnitate de acest lucru: Evanghelia lui Isus Hristos nu începe nici măcar cu dragostea lui Isus Hristos. Începe cu Dumnezeu. Nu are niciun rost să ne ducem la oameni și să le spunem: „Veniți la Isus” sau „Veniți la Hristos”. Ei spun: „Prea puțin ne pasă!” De ce? Deoarece ei nu și-au văzut niciodată nevoia de El. Din cauza aceasta nu vin la Hristos. Singurii oameni care vin cu adevărat la Hristos sunt aceia care și‑au văzut starea sub condamnarea Legii lui Dumnezeu și știu că într-o zi vor sta înaintea lui Dumnezeu la judecata eternă și vor auzi tunetele de pe Sinai. Știind că vor fi înfruntați de acest test, ei realizează că sunt niște eșecuri totale. Numai astfel de oameni sunt gata să asculte mesajul Evangheliei cu privire la Isus Hristos și să alerge la El ca la singura speranță de mântuire. 

Ce este mesajul Evangheliei? Suntem familiari cu el. Cu acesta începe biserica astăzi, nu-i așa, în loc să înceapă cu ceea ce puritanii obișnuiau să numească o bună „lucrare a Legii”? Astăzi problema din biserică este că lucrarea Legii a fost neglijată. Sunt prea mulți oameni care nu s-au pocăit niciodată. Ei nu știu ce este pocăința. Ei L-au acceptat pe Hristos ca pe un prieten. Ei vor să umble pe străzile vieții cu capetele ridicate. Nu, nu! Trebuie să începi cu o lucrare a Legii. Legea conduce spre Evanghelie, și nu există convertiri adevărate fără o lucrare a Legii. Poți aduce oamenii la o religie, dar așa ceva este foarte diferit de a face creștini din ei. Dar după ce au auzit Legea, după ce și-au văzut poziția, vine Evanghelia cea glorioasă.

Ce este, deci, Evanghelia? Iat-o aici, în versetul 10 din capitolul 1: „și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe Isus”. După ce a arătat oamenilor starea cumplită și de plâns în care se află, apostolul a început să le vorbească despre Isus, Le-a vorbit despre omul acesta care trăise în Palestina. Le-a povestit despre nașterea Sa extra-ordinară și apoi despre anii aceia tăcuți în care a lucrat ca un simplu tâmplar și cum, la vârsta de 30 de ani, a început să predice și să facă lucruri uimitoare: propovăduirea Lui, înțelepciunea Lui și miracolele Lui – Isus. Dar cine este Isus? Aceasta este întrebarea. Oamenii spun: „Evanghelia nu este propovăduită în vorbe; nu trebuie să fii teologic; n-ai nevoie de doctrină.” Dar nu poți propovădui fără ea! Întrebarea este: cine este Isus? A fost El doar un om? Dacă a fost, atunci cu toții suntem condamnați și fără speranță. Deci, cine este Isus? Apostolul ne spune aici – Fiul Său din ceruri. Aceasta este doctrina Întrupării. Repet că nu poți predica Evanghelia fără doctrină. Începutul Evangheliei înseamnă să spui: „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege” (Gal. 4:4-5). Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și om, două naturi într-o singură persoană, neamestecate, Persoana lui Hristos Domnul, atestată prin miracolele Sale. Pavel li L-a propovăduit pe Isus și le-a spus cine era, le-a spus că Dumnezeu „a cercetat și a răscumpărat pe poporul Său” (Luca 1:68). Isus! 

Dar apoi, Pavel a continuat să spună că acest Isus „ne-a izbăvit[2] de mânia viitoare”. Aici e și mai multă teologie, mă tem. Nu putem scăpa de doctrină. Dacă nu cunoști adevărul despre Domnul, nu ești creștin, prietene! Dar ce este afirmația aceasta care spune că „ne-a izbăvit”? Înseamnă că Isus nu a venit în lume doar ca să ne învețe cum să ne mântuim. Nu a venit doar ca să ne dea un exemplu. Isus a venit ca să ne „izbăvească” și El a făcut singurul lucru esențial pentru realizarea acestei izbăviri. Care este acesta? Oh, aceasta a fost marea temă a apostolului: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor” (2 Cor. 5:19). Dumnezeu a luat păcatele noastre și I le-a imputat lui Hristos, le-a pus asupra Lui, L-a făcut păcat, L-a lovit, L-a pedepsit: „noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit” (Is. 53:4). Aceasta este marea doctrină a ispășirii. Nu poți fi creștin fără ea. Poți fi un pacifist, un socialist și multe alte lucruri, dar nu poți fi creștin. Aceasta este esența creștinismului – că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ducă păcatele noastre pe cruce în trupul Său, ca să primească pedeapsa noastră: „prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Pet. 2:24). Iată ce a propovăduit Pavel tesalonicenilor. Teologia ispășirii, doctrina ispășirii, substituirea, împlinirea a ceea a spus Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Hristos murind pe cruce, Cel nevinovat murind pentru cei vinovați, Cel bun murind pentru cei răi: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Pet. 2:24). Și a murit, și L-au pus într-un mormânt. 

Este acesta sfârșitul? Nu, nu! „Așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți” (1 Tes. 1:10). Ce este asta? Este doctrina învierii. Nu există Evanghelie separat de învierea fizică, literală a lui Isus Hristos. Să spună ce vor erudiții isteți! Să încerce s-o îndepărteze prin filosofii, așa cum încercau unii să facă în Corint cu mult timp în urmă. Toate eșuează. Noi suntem mântuiți prin faptul că Hristos a înviat din morți la modul literal, după ce a realizat marea ispășire. „Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră” (1 Cor. 15:14). Voi sunteți tot în păcatele voastre, și sub osândă. Hristos „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre”, le spune Pavel romanilor, „și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți” (Rom. 4:25). Învierea este proclamarea lui Dumnezeu înaintea întregului cosmos că lucrarea Fiului este completă, că a încheiat-o, că Legea este satisfăcută, că Dumnezeu este satisfăcut. Învierea, învierea fizică, literală a dat de asemenea dovada finală că Isus din Nazaret a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu: „în ce privește duhul sfințeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Rom. 1:4). Iată aici doctrina învierii. 

Dar Pavel tot nu a terminat! „...să așteptați din ceruri pe Fiul Său”. El nu numai că a înviat din morți, S-a și înălțat. Vă aduceți aminte de înălțare? Domnul Isus Hristos S-a înălțat, a trecut prin ceruri, și Și-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu. Și acolo stă, șezând, și „așteaptă de acum ca vrăjmașii Lui să fie făcuți așternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:13). Dar acesta nu este sfârșitul. Există o zi când El Se va întoarce: „așteptați din ceruri pe Fiul Său”. Fiul lui Dumnezeu Se va întorce în lume, și de data aceasta va veni nu pentru mântuire, ci pentru judecată. Nu va mai veni ca pruncul din Betleem. Va veni ca Rege al regilor și Domn al domnilor călărind pe norii cerului, și va veni să „judece lumea după dreptate” (Fapte 17:31). El va nimici păcatul și răul și tot ce aparține acestui domeniu și-Și va instaura Împărăția glorioasă de pace și neprihănire. 

Isus va domni oriunde soarele 

Își face călătoriile succesive; 

Împărăția Lui se va-ntinde de la un țărm la altul, 

Până când luna nu vor mai crește și descrește. 

(Isaac Watts )

Tot universul va fi restaurat în starea lui originară și, poate chiar mai mult, va fi glorificat, iar Fiul va înmâna Tatălui împărăția desăvârșită, iar Dumnezeu va fi totul în toate. Iată ce a propovăduit Pavel în Tesalonic. Și nu poți face asta în 20 de minute, nu-i așa? Creștini, dacă obiectați la propovăduirea Evangheliei, voi tăgăduiți Evanghelia. Acesta e mesajul și nu trebuie să excludeți nicio parte a lui. Evanghelia este propovăduită cu vorbă, în cuvinte, și acestea au fost cuvintele atunci; acestea sunt cuvintele și acum. 

Dar dacă m-aș opri în punctul acesta, într-un sens propovăduirea mea ar fi zadarnică. Doar acest lucru nu explică răspândirea Evangheliei și apariția bisericilor creștine din primul secol sau din orice alt secol. Apostolul scrie: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare siguranță”(vers. 5). Aici este tot secretul nu doar al apostolului Pavel, ci al tuturor marilor evangheliști adevărați de-a lungul secolelor. Aici este secretul părinților protestanți, al predicatorilor puritani, al lui Whitefield și al celorlalți din secolul al XVIII-lea. Ce vrea să spună Pavel prin „ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare siguranță”? Cui se aplică siguranța? 

În primul rând, siguranța se aplica apostolului însuși. „Nu știți voi”, spunea de fapt Pavel, „că atunci când vă predicam în Tesalonic, nu rosteam doar vorbe, ci știam că eram îmbrăcat cu Duhul Sfânt. Știam că nu eram altceva decât un mic canal și un mijloc, și că Dumnezeul Atotputernic, Duhul Sfânt, mă folosea pe mine și ducea cuvintele mele direct în mințile, în inimile și în conștiințele voastre. Am făcut-o cu siguranță. Am știut!” 

Poziția părea a fi fără speranță. Pe ce putea construi Pavel atunci când predica acestor oameni așa de ignoranți? Ei nu știau nimic. Trăiau vieți de depravare, de rele, de păcat și de mișelie. Descrie starea aceasta în așa de multe locuri – în a doua jumătate a primului capitol din Romani, în 1 Corinteni 6, și așa mai departe. Așa trăiau ei în orașul-port Tesalonic. Ce avea Pavel ca să meargă mai departe? Pe Duhul Sfânt. A simțit puterea și avea o mare siguranță că era folosit. Apostolul era așa de preocupat de lucrul acesta încât l-a descris mai în detaliu în capitolul următor: 

Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredințeze Evanghelia, căutăm să vorbim așa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine știți, niciodată n-am întrebuințat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alții, deși, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste. (1 Tes. 2:4-6) 

Conștientizați voi ce spune apostolul Pavel? Nu a căutat niciodată să placă oamenilor. Nu putem să ni-l imaginăm pe apostolul Pavel urcându-se cu ușurătate pe o platformă și aruncând câteva glume doar ca să aducă audiența într-o stare bună. Așa ceva e de neconceput! Este o insultă la simplul nume al mărețului apostol. El nu avea șiretlicuri. Nu avea metode, nu folosea luminile și muzica și alte lucruri ca să aducă oamenii în starea potrivită ca să-i primească mesajul. Nu, nu! S-a ferit de toate acestea! „N-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2). „Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii” (1 Cor. 2:4). El știa totul despre retorica grecească și cunoștea toate șiretlicurile oratoriei. Le-a îndepărtat. Le-a respins pe toate. Le-a urât. Și aici, repetă iar. Nu a folosit niciodată cuvinte măgulitoare, nu s-a făcut agreabil înaintea audienței. Nu, nu! El era un vestitor al Evangheliei. A proclamat cuvintele mesajului, și Duhul era asupra lui. Încrederea lui totală era în Duhul Dumnezeului cel viu. Avea siguranța acestui lucru: „cu putere, cu Duhul Sfânt și cu mare siguranță” (1 Tes. 1:5). Aceasta a fost și este caracteristica bisericii și a predicatorilor ei în orice perioadă de reformă și de trezire, și nu există nicio speranță pentru noi până când nu ne întoarcem la asta. Trebuie să fim nebuni de dragul lui Hristos, să fim gata să fim luați în derâdere și în batjocură de către lume în timp ce ne încredem în mesaj și în puterea Duhului Sfânt asupra lui. 

Dar Pavel spune de asemenea că Duhul Sfânt lucra în creștinii din Tesalonic. Și așa trebuie să fi fost, căci cum ar putea niște oameni păgâni ignoranți, fără nicio bază, să aibă vreo legătură cu un asemenea mesaj? Era lucrarea Duhului Sfânt. La început, în timp ce-l ascultau pe apostol, nu știau despre ce vorbea, dar treptat au început să simtă că le vorbea lor și că lucrurile acelea erau adevărate. Ceva îi prindea. Ceva îi mișca. Unul după altul au spus: „Așa e. E-adevărat despre mine.” Și au fost tulburați și nemulțumiți în privința lor înșiși. Nu mai auziseră lucrurile acestea înainte, dar au devenit vii și reale. Au fost încredințați și convinși de păcat. Și și-au văzut starea groaznică. Apoi au auzit mesajul acesta minunat al Evangheliei, l-au crezut și s-au supus lui. Pavel spune: „Și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului, întrucât ați primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt” (vers. 6).

Dar acești creștini au dovedit de asemenea că primiseră cu adevărat cuvântul mântuirii și că îl crezuseră cu adevărat. Care era dovada? În versetul 9, Pavel spune: „Ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat”. Acesta este testul pentru a vedea dacă am primit sau nu mesajul. Nu că venim în față la finalul unei întâlniri sau că semnăm un cartonaș și-apoi, a doua zi ne întrebăm ce-am făcut, și după câteva săptămâni ne trezim înapoi în locul în care am fost înainte. Nu, nu! Dovada este aceasta – că îți părăsești idolii. Le întorci spatele. Te întorci de la idoli la Dumnezeul cel viu și adevărat, și începi să-L slujești, ceea ce înseamnă că începi să te închini Lui. El devine Domnul vieții tale, și tu trăiești pentru gloria Lui și pentru lauda Lui. Acum pui în practică răspunsul la prima întrebare din Micul Catehism de la Westminister: „Care este scopul suprem al omului? Scopul suprem al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna... să-L slujească pe Dumnezeul cel viu și adevărat.” Și tesalonicenii au dat încă o dovadă: „ați călcat pe urmele noastre” – i-au ascultat pe apostoli și li s-au alăturat – „și pe urmele Domnului” – au devenit membrii ai bisericii creștine (vers. 6). Și remarcați că nu a fost un fel de succes de moment, nici doar o credulitate ușoară. „Ne aducem aminte”, spune Pavel în versetul 3, „fără încetare... de lucrarea credinței voastre” – „credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2:17) – „de osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii”. Nu s-au oprit; au mers mai departe, au stăruit și s-au dedicat lui. A devenit cel mai mare lucru din viețile lor. Aceasta era caracteristica lor cea mai mare. Și, lucru și mai uimitor, „ați primit Cuvântul în multe necazuri” – persecuție, batjocură, sarcasm și dispreț, dar pentru ei nu mai conta – „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt” (vers. 6). Puteai să le faci ce vroiai acestor creștini primari, dar niciodată nu-i puteai face să se lepede de credință. Îi puteai ostraciza, nu conta. Îi puteai da la moarte, îi puteai arunca la lei în arenă, nu era nicio diferență. Ei perseverau în ciuda necazurilor, în necazuri „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt”. Ei nu au renunțat. Rezultatul a fost că, așa cum le spune Pavel, deveniseră un fenomen și toată lumea vorbea despre ei. Toată lumea din Tesalonic vorbea despre ei. Toată lumea din Macedonia și de peste lanțul muntos și până în Ahaia, toată lumea de pretutindeni din lumea civilizată cunoscută atunci vorbea despre acest fenomen. Și aceasta este singura speranță pentru noi la momentul de față.

Veniți cu mine pentru o ultimă vizită în Tesalonic. Vedeți grupul acela de oameni care stă acolo la colțul de stradă? Vorbesc despre politică, despre nedreptatea Imperiului Roman, despre impunerea taxelor asupra lor și-așa mai departe, exact așa cum fac oamenii acum. Apoi, deodată, trece un om pe lângă ei și unul din grup îi spune altuia:

-Îl recunoști? 

Celălalt om se uită și spune:

-Nu, nu-l cunosc.

-Ba îl cunoști, este cutare. 

-Imposibil! 

Îl știau dintotdeauna pe omul respectiv drept un bețiv, un bărbat adulter, unul care-și bătea soția, unul dintre cei mai răi bărbați din Tesalonic. Dar iată-l, total schimbat. Până și înfățișarea lui e schimbată. Fața lui e diferită. Totul în privința lui e diferit. Așa că cel de-al doilea bărbat întreabă:

-Ce i s-a întâmplat?

-Ei bine, știi, spune primul bărbat, e așa de când un om pe nume Pavel a venit aici. Ți-aduci aminte cum era înainte. Dar predicatorul ăsta mic și ciudat a venit aici cu mesajul său extraordinar și când omul acesta, care fusese un bețiv, l-a auzit, a devenit total diferit și de-atunci e diferit. Acum se duce la ceea ce ei numesc o întâlnire de rugăciune și se pare că participă constant. E un om nou. Și soția lui e diferită. Copiii lui sunt diferiți. Căminul lui e diferit. Niciodată n-am văzut o asemenea schimbare într-un om în toată viața mea. E uimitor. E extraordinar.

Curiozitatea celui de-al doilea bărbat e stârnită. 

Apoi trece o femeie și primul bărbat întreabă:

-O recunoști?

-Habar n-am cine e.

-Vai de mine, spune primul, e cutare. Și rostește numele uneia dintre cele mai rele femei din oraș, o adulteră, o femeie care nu stătea niciodată acasă și care-și neglija soțul. Copiii ei umblau în zdrențe. Nu le gătea hrana necesară și le neglija sănătatea. Era o femeie care abia dacă era vrednică de numele de femeie. Dar uite-o acum, îmbrăcată îngrijit. Se duce la aceeași întâlnire, o întâlnire de rugăciune sau o întâlnire de predicare. Și din nou, căminul ei e schimbat, copiii ei sunt schimbați, soțul ei este diferit. 

Iată ce se întâmpla sub propovăduirea Evangheliei care se făcea „într-o dovadă dată de Duhul și de putere” (1 Cor. 2:4). Oamenii aceștia fuseseră născuți din nou. Erau înnoiți. Erau complet schimbați. Erau sfinți care împodobeau biserica lui Dumnezeu. 

Iată care este întrebarea mea pentru voi: Ești tu un fenomen în orașul în care trăiești? Ești un subiect de mirare pentru vecinii și asociații tăi? Numai atunci când tu și cu mine – care suntem membri ai bisericii – suntem oameni de felul acesta și devenim fenomene, subiecte de discuție și de curiozitate, abia atunci vom începe să vedem trezire și reînnoire în biserică. Oh, da, propovăduirea, Cuvântul, singura Evanghelie și puterea Duhului peste ea sunt toate esențiale. Însă dovada adevărului ei stă în viețile de zi cu zi ale membrilor bisericii, oameni care pretind că sunt creștini și care aparțin singurului Dumnezeu viu și adevărat. Dragii mei prieteni, haideți să fim siguri de mesaj, dar haideți să ne rugăm fără încetare ca Dumnezeu să-Și trimită Duhul Său măreț de putere peste noi, cei care avem privilegiul de a propovădui și peste toți cei ce ascultă. Să ne rugăm pentru o trezire și redeșteptare spirituală adevărată și haideți să facem aceasta până când Dumnezeu, în bunătatea și condescendența Lui infinită, va binevoi să ne audă și să deschidă iarăși ferestrele cerului, și să trimită o asemenea ploaie de binecuvântare pe care cu greu vom fi în stare să o ducem. Așa s‑a răspândit creștinismul în primul secol, și este singura modalitate în care se va răspândi și în secolul acesta.