Editorial

De mult timp, cu toţii suntem de părere că pentru creştinul spălat în sânge, cel mai urât lucru în privinţa morţii este serviciul de înmormântare. Chiar şi printre creştinii evanghelici, funeraliile au degenerat într-o încercare grea şi lugubră, care îi lasă pe toţi într-o stare mizerabilă zile întregi. Singurul care nu este afectat de apăsarea generală care planează asupra tuturor este slujitorul lui Dumnezeu care a murit şi în a cărui onoare se ţine serviciul. El s-a dus acolo unde cei răi nu îl mai necăjesc şi unde cei obosiţi se odihnesc. Cu toate acestea, slujitorul creştin şi antreprenorul de pompe funebre au grijă ca cei care rămân să nu fie nici netulburaţi, nici liniştiţi.

Aici este o contradicţie ciudată, pentru că jalea este tocmai lucrul pe care toată lumea îl evită. Se depun toate eforturile pentru a crea impresia că mortul nu este chiar mort şi că cimitirul nu este deloc un loc de morminte, ci un parc frumos, unde totul este sclipitor şi plin de voioşie. În mod straniu, în ciuda acestui efort evident, serviciul obişnuit de înmormântare (chiar şi cel creştin) nu reuşeşte decât să accentueze mai mult prezenţa morţii. Luminile slabe, muzica gravă, mirosul florilor tăiate, tonul nefiresc al predicatorului şi mersul lui agale dinaintea coşciugului, toate contribuie la sentimentul de totală deşertăciune, de care serviciul este încărcat.

Nu putem învinge moartea punând-o pe note muzicale. Instinctul inimii omeneşti este prea puternic ca să fie păcălit de mici încercări bine-intenţionate de a-i îndepărta gândurile de la chestiunea serioasă a morţii şi a pieirii. Moartea este un adevăr solemn. Doar necredinţa sau insensibilitatea cauzată de păcat împiedică serviciul de înmormântare al unui om nemântuit să fie o agonie a groazei pentru rudele lui nemântuite. La înmormântarea unui om pierdut, predicatorul sincer nu poate spune niciun cuvânt de speranţă pentru cel mort. Pentru cei vii există speranţă şi predicatorul ar face bine să îi îndrume către Mântuitorul, dar dacă dă respectul cuvenit sacralităţii slujbei sale, el nu va da celor vii o speranţă falsă cu privire la mort.

Spiritualitatea de bază a oricărui grup de creştini practicanţi poate fi descoperită observând comportamentul adepţilor lui când sunt faţă în faţă cu inevitabilitatea aspră a morţii. Acolo unde este siguranţă evanghelică din belşug printre credincioşi, serviciul de înmormântare capătă, fără excepţie, mai degrabă un aer de sărbătoare decât de lamentare. Acolo unde această siguranţă lipseşte, întreaga atmosferă dezvăluie lucrul acesta, indiferent cât de curajos citează predicatorul: „Nu există moarte, ceea ce pare a fi moarte este doar o trecere”. Acolo unde se trag diferite sfori ecleziastice în efortul de a se obţine ultimele favoruri pentru cel răposat, unde se face tot posibilul să se împace moartea printr-o postură timidă şi prin mătănii linguşitoare, putem fi siguri că acolo adevărata lumină a Evangheliei nu a strălucit. Fiindcă un om răscumpărat ştie cum să moară fără să se târască şi oamenii răscumpăraţi ştiu cum să şi păstreze echilibrul sufletesc în faţa morţii.

Metodiştii de odinioară s-au bucurat de un nivel de biruinţă spirituală care i-a ridicat deasupra întristării cauzate de moartea fraţilor lor. De exemplu, una dintre cântările lor de înmormântare suna cam aşa:

Osana lui Isus din ceruri!
Un altul a intrat în odihna lui;
Un altul a evadat înspre cer
Şi s-a adăpostit la pieptul lui Emanuel;
Sufletul sorei noastre a plecat
Să mărească biruinţa de sus;
Este înălţat la tronul lui Isus
Şi prins în braţele dragostei Lui.

Un alt cântec care se cânta adesea atunci când metodiştii îşi îngropau morţii iubiţi era acesta:

Nu plângeţi pentru un frate decedat;
Pierderea noastră este câştigul lui infinit;
El este un suflet eliberat din închisoare,
Care a scăpat de lanţul trupesc;
Să-i urmăm zborul cu cântece,
Şi să urcăm împreună cu duhul lui
Care a ajuns în palatele luminii
Şi s-a adăpostit în Edenul de sus.

Cu mult inferioare sunt cântecele pe care le cântăm noi astăzi la mormintele morţilor noştri creştini! Tonul triumfului fericit a dispărut. Întreaga stare reflectă deznădejdea tânguitoare a păgânismului. Prin felul în care ne comportăm la înmormântarea acelora care adorm în Isus, noi anulăm mărturia pe care au lăsat-o ei cât au trăit. Este timpul pentru o schimbare.

Împărtăşim împreună cu alţi credincioşi nădejdea că, pentru mulţi dintre noi întoarcerea lui Hristos poate zădărnici moartea şi ne poate duce în Prezenţa imaculată fără să trebuiască să murim. Dar dacă nu va fi aşa, atunci fie să nu existe nicio faţă tristă printre puţinii care se adună să-şi ofere ultimul omagiu. Am trăit cu Învierea în inimile noastre şi am murit în Braţele veşnice. Osana! Nu este loc de tânguire.

„Am observat”, a spus istoricul din vechime, „că aceşti creştini mor bine.” Un creştin poate muri bine pentru că el este singurul care îndrăzneşte să moară. Omul pierdut nu îşi permite să moară şi faptul că trebuie să moară este durerea lui infinită. Un creştin îndrăzneşte să moară pentru că Mântuitorul lui a murit şi a înviat. Haideţi să ne lepădăm de păgânismul din serviciile noastre de înmormântare şi să murim aşa cum am trăit, ca nişte creştini.