Editorial

(Din cartea Omul: sălaşul lui Dumnezeu)

Și ca nu cumva să ne imaginăm că predicatorul este cel care rănește, vreau să citesc Iov 5:17 și 18: „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana și tot El o leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește.” Vedeți, cel care provoacă rana nu este slujitorul, ci Însuși Stăpânul. Deci, având lucrurile acestea în mintea noastră, vreau să vă vorbesc despre trei răni care dovedesc credincioșia unui prieten.

Ca să pătrund direct în mesaj, permiteți-mi să vă fac cunoștință cu o mică doamnă care a murit de aproximativ șase sute de ani. Ea a trăit, a iubit, s-a rugat și a cântat în orașul Norwich din Anglia. Această mică doamnă nu a avut prea multă lumină și nu a avut cum să capete mai multă lumină, dar ce e frumos în privinţa ei este că, potrivit cu puțina lumină biblică pe care a avut o, a umblat cu Dumnezeu minunat de aproape, astfel încât a devenit la fel de înmiresmată ca o floare. Cu mult înainte de vremurile Reformei, ea era, în duhul ei, o evanghelică. A trăit, a murit și acum este la Domnul ei de șase sute de ani, dar a lăsat în urma ei parfumul lui Hristos.

Anglia a fost un loc mai bun deoarece această mică doamnă a trăit acolo. A scris o singură carte, o carte foarte micuță pe care o poți strecura în buzunar sau în poșetă, dar care este atât de parfumată, atât de divină, atât de cerească încât a adus o contribuție deosebită literaturii spirituale importante din lume. Doamna la care mă refer este Lady Julian.

Înainte să înflorească în această viață strălucitoare, glorioasă care a făcut-o vestită ca o creștină minunată în lumea ei, ea a rostit o rugăciune și Dumnezeu i-a răspuns. În această seară mă preocupă această rugăciune. Miezul rugăciunii ei a fost acesta: „Oh, Dumnezeule, dă-mi, te rog, trei răni; rana căinței, rana compasiunii și rana de a tânji după Dumnezeu.” Apoi a adăugat acest mic post scriptum despre care cred că este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit vreodată: „Cer aceste lucruri fără nicio condiție.” Ea nu se târguia cu Dumnezeu. A vrut trei lucruri, și toate acestea trei erau pentru slava lui Dumnezeu: „Cer lucrul acesta fără nicio condiție, Tată; fă ceea ce Îți cer și apoi trimite-mi nota de plată. Oricât mă va costa, nu va fi nicio problemă.”

Toți marii creștini au fost niște suflete rănite. E ciudat să vezi ce face o rană unui om. Să ne gândim la un soldat care merge pe câmpul de luptă. E glumeţ, plin de putere și sigur pe sine. Apoi, într-o zi, îl străpunge o bucată dintr-un șrapnel și cade – geme, este înfrânt, este învins. Dintr-o dată, întreaga sa lume se prăbușește în jurul lui și acest om, în loc să fie individul măreț, puternic, cu pieptul lat care credea că este, redevine dintr-o dată un băiat plângăcios. Și s-a întâmplat, după câte știu, ca astfel de oameni să plângă după mamele lor atunci când sunt întinși pe câmpul de bătălie sângerând și suferind. Nimic nu se compară cu rana de a ne fi luată siguranța de sine, de a fi reduși la copilărie și de a ne vedea mici și neajutorați.

Multe dintre personajele Vechiului Testament erau persoane rănite, lovite de Dumnezeu și extrem de chinuite, așa cum urma să fie și Domnul lor. Gândiți-vă la Iacov, spre exemplu. De două ori l a năpăstuit Dumnezeu; de două ori s-a întâlnit cu Dumnezeu și de fiecare dată s-a ales cu o rană, o dată primind o rană fizică șchiopătând din coapsă tot restul vieții lui. Și Ilie – oare nu a fost el mai mult decât un teolog, mai mult decât un om al doctrinei? A fost un om lovit; a fost lovit cu sabia lui Dumnezeu și de-atunci nu a mai fost doar un om din rasa lui Adam care stătea în picioare în virtutea siguranței de sine; el a fost un om care a avut o întâlnire cu Dumnezeu, care a fost înfruntat de Dumnezeu, și care a fost învins și zdrobit înaintea Lui. Și atunci când Isaia L-a văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, știți ce a pățit. Sau priviți la Ezechiel, cum s-a plecat în fața Dumnezeului său și a redevenit un copilaș. Și au mai fost mulți alții.

Acum cel rănit este înfrânt; omul adamic puternic, viguros și încrezător în sine încetează să mai riposteze; își aruncă sabia, se predă, și rana îl răpune. Haideți să vorbim despre aceste trei răni în ordinea lor.

Prima este rana căinței. În ultimii treizeci de ani am auzit că pocăința este o schimbare a minții și cred acest lucru, bineînțeles, atâta timp cât funcționează. Dar chiar aceasta este problema noastră. Am redus pocăința la o schimbare a minții. Este un act mental, într-adevăr, dar subliniez faptul că este puțin probabil ca pocăința să facă prea mult bine până când încetează să mai fie doar o schimbare a minții și devine o rană în duhul nostru. Niciun om nu s-a pocăit cu adevărat până când păcatul nu l-a rănit mortal, până când rana nu l-a zdrobit, nu l-a biruit și până când nu a scos din el toată împotrivirea și toată siguranța de sine și până când nu se vede ca pe unul care și-a bătut Mântuitorul în cuie pe cruce.

Nu știu cum este în privința ta, dar singura modalitate în care eu pot rămâne în relații bune cu Dumnezeu este prin a rămâne într-o stare de pocăinţă, prin a păstra un sentiment de căință în duhul meu. Astăzi există multe modalități ieftine și ușoare de a scăpa de păcat și de a înlătura pocăința. Dar marii creștini din Biblie și din afara ei au fost cei răniți de un sentiment de căință astfel încât ei nu au trecut niciodată peste gândul și sentimentul că L-au răstignit pe Hristos. Marele episcop Usher obișnuia să meargă săptămânal pe malul râului și stătea acolo toată după amiaza zilei de sâmbătă în genunchi, lângă un buștean, și își plângea păcatele înaintea Dumnezeului său. Probabil că acesta era secretul puterii lui.

Să ne ferim de pocăința zadarnică și pripită, și să ne ferim mai ales de lipsa totală de pocăință. Noi suntem un neam păcătos, doamnelor și domnilor, un popor păcătos, și până când cunoștința nu lovește puternic, până când nu ne rănește, până când nu trece prin și dincolo de micul sector al teologiei noastre, nu ne face niciun bine. Un om poate crede în existența unei depravări totale, și totuși să nu o depisteze niciodată la el. Mulți dintre noi credem în depravarea totală, nefiind răniți niciodată de conștientizarea faptului că am păcătuit. Pocăința este o rană și mă rog ca toți să o simțim.

Apoi există rana compasiunii. Aceasta este o identificare emoțională, și Hristos a avut-o în desăvârșirea ei. Omul care are această rană a compasiunii este omul care suferă împreună cu alți oameni. Isus Hristos, Domnul nostru, nu mai poate suferi pentru a ne mântui. Aceasta a făcut-o, odată pentru totdeauna, atunci când S-a dat pe Sine Însuși, Cel fără pată, Tatălui, prin Duhul Sfânt, la crucea Calvarului. El nu poate suferi pentru a ne mântui, dar El trebuie încă să sufere pentru a ne câștiga. El nu Își cheamă oamenii la o suferință răscumpărătoare. Acest lucru este imposibil; nu se poate. Răscumpărarea este o lucrare încheiată.

Însă, El Își cheamă oamenii să simtă împreună cu El; să simtă împreună cu cei care se bucură și cu cei care suferă. El Își cheamă oamenii să fie un fel de trup omenesc în care El să poată plânge, să poată suferi și să poată iubi din nou. Domnul nostru are două trupuri. Unul este trupul pe care l-a luat la crucea de la Calvar; acela a fost trupul în care a suferit pentru a ne răscumpăra. Dar acum are un trup pe pământ, alcătuit din cei care au fost botezați în el la convertire, prin Duhul Sfânt. În acel trup El suferă acum pentru a-i câștiga pe oameni. Pavel a spus că era bucuros că poate suferi pentru coloseni și că poate împlini ce lipseşte suferinţelor lui Hristos în trupul său, de dragul bisericii.

Acum, frații mei, nu știu dacă pot fi sau nu îndeajuns de clar. Știu că astfel de lucruri trebuie, mai degrabă, să fie simțite decât să fie înțelese, dar cel rănit nu caută niciodată fericirea. Printre noi există o căutare dezonorantă a fericirii iresponsabile. De-a lungul ultimilor ani, în timp ce am cercetat scena umană și după ce i-am urmărit pe oamenii care spuneau că sunt ai lui Dumnezeu cum trăiesc și cum mor, am observat că majoritatea oamenilor vor să fie mai degrabă fericiţi decât să simtă rănile necazurilor altor oameni. Nu cred că este voia lui Dumnezeu ca noi să căutăm să fim fericiți, ci mai degrabă să căutăm să fim sfinți și folositori. Omul sfânt va fi omul folositor și are toate șansele să fie și un om fericit; dar dacă el caută fericirea și uită de sfințire și de utilitate, este un om carnal. Eu, unul, nu vreau să iau parte la bucuria religioasă carnală. Există situații în care păcătuiești dacă te bucuri. Când Isus, Domnul nostru, transpira în grădină sau atunci când atârna pe cruce, El nu putea fi fericit. El era „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”.

Marii sfinți din trecut, care au cucerit și au capturat unele regiuni ale lumii pentru Isus, atunci când se aflau în chinuri nu erau fericiți. Isus a spus că femeia care naște nu este fericită în travaliul ei, dar imediat ce dă naștere copilului, este fericită pentru că s-a născut un om în lume. Într-un fel, eu și cu tine trebuie să fim mame în Israel, acelea prin care Domnul poate suferi, poate plânge, poate iubi și poate avea milă din nou pentru a da naştere la copii.

În al treilea rând, există rana tânjirii după Dumnezeu. Această mică femeie a vrut să tânjească după Dumnezeu cu o tânjire care în inima ei a devenit o rană. Ea a vrut să fie bolnavă de dragoste. De aceea, s-a rugat: „Oh, Dumnezeule, fie să Te vreau atât de tare încât să devină o rană în inima mea peste care să nu pot trece.” Astăzi, acceptarea lui Dumnezeu devine capăt de linie. Acesta este sfârșitul. Şi întregul evanghelism conduce la un singur lucru – a face ca un număr tot mai mare de oameni să Îl accepte pe Hristos, și aici punem punct. Ceea ce am împotriva majorității conferințelor Biblice este că ne petrecem timpul socotind din nou comorile pe care le avem în Hristos, dar nu ajungem niciodată în poziția în care vreuna din aceste comori din Hristos, să intre şi în noi. El ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești, în Hristos, dar nu poți cumpăra mâncare cu banii care se află, încă, la bancă, așa cum nu poți trăi pe baza comorilor ce se află în Hristos dacă nu devin o experienţă în viaţa ta.

Prea mulți spunem: „Bine, voi merge la o altă conferință biblică”, sau „Voi face un curs”, sau „Voi cumpăra o carte.” Prieteni, nu avem nevoie de mai multă instruire; am fost instruiți la sânge. Unde în lume există mai multă învățătură biblică fundamentalistă decât în Chicago? Acesta este Mecca-ul fundamentalismului. Acesta este Vatican-ul evanghelismului. Avem acasă caiete îngrămădite undeva, sus, de acum douăzeci și cinci de ani. Ele ne spun despre niște informații suplimentare cu privire la un text sau despre o nouă ilustrare pe care a dat-o cineva pentru a scoate în relief o doctrină. Dar, oh, ce creaturi slabe suntem! Ce oameni fără bucurie suntem!

Observați paradoxurile: să primeşti cu bucurie iertarea și, totuși, să fii rănit și să îți amintești durerea; să te bucuri de pacea lucrării încheiate a lui Hristos și, totuși, să suferi pentru a-i câștiga pe alții, să Îl găsești pe Dumnezeu și, totuși, să Îl cauți în permanență. Atunci când Moise a văzut slava lui Dumnezeu, el a cerșit să vadă mai mult. Atunci când Dumnezeu i-a revelat că a găsit har, a vrut mai mult har. Rețineți: omul care are Îl are pe Dumnezeu în cea mai mare măsură este omul care caută cu cea mai mare înflăcărare mai mult din Dumnezeu.

A fost un om care a vorbit despre „o sete neastâmpărată, o dorință sacră, infinită”, și aceasta este ceea ce vreau pentru propria mea inimă. Printre sfinții artificiali din zilele noastre, Isus trebuie să ia asupra Lui tot ceea ce are de-a face cu moartea, și tot ceea ce vrem este să mai auzim încă o predică despre moartea Lui; Isus îndură tot ceea ce trebuie îndurat și noi vrem să fim fericiți. Dar, fraților, dacă am fi ceea ce trebuie să fim, am căuta să cunoaștem în mod experimental înțelesul cuvintelor: „dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”.

Sunt profund preocupat ca eu și cu tine să facem ceva mai mult decât să stăm şi să ascultăm; să îndrăznim să mergem la Dumnezeu așa cum a făcut-o Lady Julian și să îndrăznim să Îi cerem să ne dea o rană părintească, o rană care să demonstreze credincioșie – poate trei răni, dacă dorim: să ne rănească cu un sentiment al propriei noastre nevrednicii păcătoase încât să nu mai trecem peste ea, să ne rănească cu suferințele lumii și cu durerile bisericii și apoi să ne rănească cu tânjirea după Dumnezeu, cu o sete, o sete sfântă și o tânjire care ne va conduce spre desăvârșire.

Lipsa dorinței este boala tuturor bolilor,
Prin ea multe mii au mers pe cărarea întunecoasă;
O privire țintă și o tânjire radioasă după Dumnezeu
Este balsamul şi vinul voințelor predestinate.

Observati această expresie: „O privire țintă și o tânjire radioasă după Dumnezeu”.

Aproape în fiecare zi din viața mea mă rog ca o privire țintă și o tânjire radioasă după Dumnezeu să revină în Bisericile evanghelice. Nu avem nevoie să ni se îndrepte doctrina; suntem la fel de ortodocși ca și fariseii de odinioară. Dar această tânjire după Dumnezeu, care aduce torente spirituale și vijelii de căutări și de lepădări de sine – acestea sunt aproape șterse din mijlocul nostru.

Lui Dumnezeu Îi face mare plăcere să tânjim după El, să-L căutăm,
Deoarece El Însuși ne-a căutat cu o asemenea tânjire și dragoste;
El a murit pentru că ne-a dorit – minunat gând!
Și acum El tânjeşte să fim cu El în cer.

Cred că Dumnezeu vrea să tânjim după El cu tânjirea care va deveni bolnavă de dragoste, care va deveni o rană pentru duhurile noastre, ca să ne determine să continuăm să ne îndreptăm spre El, găsind și căutând mereu, având și dorind mereu. Astfel, în timp ce înaintăm în Dumnezeu și ne apropiem de Hristos, pământul devine din ce în ce mai puțin valoros și cerul este mai aproape.

Să îndrăznim să ne plecăm inimile în acest moment și să spunem: „Tată, am fost un creștin iresponsabil, copilăros – mai preocupat să fiu fericit decât să fiu sfânt. Oh, Dumnezeule, dă-mi trei răni. Rănește-mă cu un sentiment al propriei mele păcătoșenii. Rănește-mă cu compasiune pentru lume și rănește-mă cu o dragoste pentru Tine care mă va face să urmăresc și să explorez mereu, să caut și să găsesc mereu.”

Dacă îndrăznești să faci această rugăciune cu sinceritate și în cazul în care chiar vrei acest lucru, în fața lui Dumnezeu, acesta ar putea fi un punct de cotitură în viața ta. Ar putea însemna o ușă a biruinței deschisă pentru tine. Fie ca Dumnezeu să ne acorde acest lucru.