Editorial

„Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat” (1Ioan 3:5).

În acest text ne apropiem de o înţelegere a scopului Întrupării, o înţelegere care atinge nevoia noastră umană. Tema simplă şi atotcuprinzătoare sugerată este că, în primul rând, scopul Întrupării a fost luarea păcatelor şi, în al doilea rând, că procesul îndeplinirii este acela al întrupării.

Deci, mai întâi, vom analiza scopul aşa cum este declarat: „El S-a arătat ca să ia păcatele.” Pentru a înţelege aceasta trebuie să luăm termenii în toată simplitatea lor şi să fim foarte atenţi la ceea ce înseamnă ei cu adevărat. Ce se intenţionează prin acest cuvânt: „păcatele”? Suma totală a tuturor călcărilor de lege. Când ne gândim la mărimea rasei umane, acest gând este inimaginabil. Dar haideţi să ne amintim că în mijlocul acestor gânduri care ne copleşesc sunt propriile noastre păcate reale.

„Păcate” – pierderi ale ţintei, că sunt pierderi intenţionate sau din neştiinţă nu contează în momentul acesta. Cuvântul include toate acele gânduri, cuvinte şi fapte în care am pierdut ţinta scopului divin şi idealul divin, acele lucruri care stau între om şi Dumnezeu, în aşa fel încât omului începe să-i fie frică de Dumnezeu, acele lucruri care stau între om şi semenii lui în aşa fel încât omul începe să se teamă de semeni, ştiind că a greşit faţă de ei într-un anumit fel, acele lucruri care stau între om şi propriul succes. Le puteţi numi eşecuri dacă vreţi, spuneţi-le oricum vreţi în aşa fel încât să înţelegeţi intenţia cuvântului.

Sintagma „ca să ia” este o afirmaţie a rezultatului, nu o declaraţie a procesului. Echivalentul ebraic al cuvântului „a lua” se găseşte în bine-cunoscuta poveste a ţapului ispăşitor. Trebuia ca acest animal să fie scos în pustie, „într-un pământ pustiit”. Aceasta sugera că păcatele erau ridicate de pe unul şi puse pe altul, care le ducea departe de experienţă, de conştienţă. „El S-a arătat ca să ia păcatele” – să ridice păcatele. S-a arătat pentru a putea intra în relaţie cu viaţa umană şi trecând sub povara păcatelor umane, le-a ridicat, le-a luat.

Aceasta este fie cea mai glorioasă Evanghelie pe care omul a auzit-o vreodată, fie este cea mai mare înşelare pe care a auzit-o vreodată. În inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei există o conştienţă a păcatului. Nici unul dintre noi nu ar fi gata să spună: „Eu nu am făcut niciodată în mod deliberat un lucru pe care ştiu că nu trebuie să-l fac.” Aceasta este conştientizarea păcatului. Putem adopta o atitudine de scuzare a lui, putem fi gata să susţinem motivul pentru care l-am făcut şi scopul Lui. Putem spune că am întors spatele acestor adevăruri evanghelice şi cu toate acestea, ştim că am păcătuit şi ne dorim să nu o fi făcut.

Trecând pentru un moment de la acea margine exterioară de bărbaţi şi femei care sunt într-o oarecare măsură nepăsători în această privinţă, la sufletele care sunt în agonie în privinţa aceasta, care îşi cunosc păcatul şi-l urăsc, care poartă conştientizarea relelor făcute în anii trecuţi ca pe o povară continuă ce apasă asupra sufletelor lor, care urăsc amintirea propriilor păcate – pentru astfel de oameni, o asemenea declaraţie este cel mai crud cuvânt sau cel mai blând cuvânt care poate fi rostit. Crud, dacă n-ar fi adevărat, blând într-adevăr cu bunătatea inimii lui Dumnezeu, dacă este adevărat. Dacă este adevărat că El S-a arătat într-un fel, într-un mister profund pe care nu-l vom putea înţelege perfect niciodată, pentru a se aşeza sub păcatele mele, păcatele mele, sub gândul meu necurat, sub vorbele mele de amărăciune, sub faptele mele sfinte – şi să le ridice, să le ia de la mine – atunci aceasta este Evanghelia după care tânjesc mai mult decât orice. Pentru mine, un păcătos, mai valoros decât orice altceva El poate face pentru mine, este acest lucru.

În al doilea rând, pentru ca acest mare scop al Întrupării, aşa cum a fost afirmat, să fie mai puternic şi mai bine înţeles, haideţi să ne îndreptăm cu reverenţă spre indicaţia procesului pe care îl avem în acest text specific: „El S-a arătat ca să ia păcatele”. Cine era Persoana? Este foarte clar că aici, Ioan, ca întotdeauna, îşi are ochii aţintiţi asupra Omului din Nazaret şi, cu toate acestea, este la fel de clar că el se uită prin Isus din Nazaret la Dumnezeu. Acesta este înţelesul cuvântului „arătat” aici. El este Cuvântul care S-a făcut trup. El este trup, dar El este Cuvântul. El este Cineva pe care Ioan L-a cunoscut prin simţuri şi cu toate acestea, este Cineva pe care Ioan L-a cunoscut mai înainte prin Duhul.

Observaţi că după ce face afirmaţia „El S-a arătat ca să ia păcatele”, adaugă aceste cuvinte măreţe: „şi în El nu este păcat”, sau în El nu era nici o pierdere a ţintei. Acela în care nu era nici o pierdere a ţintei, S-a arătat cu scopul clar de a ridica, de a lua, de a face să nu mai fie pierderi ale ţintei în alţii.

„El S-a arătat” – şi în numele lui Dumnezeu, haideţi să nu citim în cuvântul „El”, nimic mic sau îngust. Dacă facem astfel, vom ajunge la un moment dat în locul în care va trebui să negăm declaraţia că El poate lua păcatele. Dacă El a fost om aşa cum eu sunt om, atunci chiar dacă a fost perfect şi fără păcat, nu poate lua păcatele. Dacă în cuvântul „El” citim tot ceea ce Ioan a intenţionat în mod evident să spună, potrivit cu mărturia propriei sale scrieri, vom începe să vedem ceva din ideea uluitoare şi din posibilitatea de a crede cel puţin declaraţia că „El S-a arătat ca să ia păcatele”.

Gândiţi-vă la „arătare” şi „păcate” din perspectiva omului. Termenii ultimei promisiuni pentru Întrupare au fost: „Şi-i vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele Sale”. Când s-au auzit cântecele înaintea păstorilor, ce au spus îngerii? „Astăzi vi s-a născut un Mântuitor care este Cristos Domnul”. Făgăduinţa Întrupării era aceea a venirii Unuia care să ridice păcatele. În timpul vieţii şi slujirii Lui, cuvintele lui Isus erau cuvinte ce dezvăluiau înţelesul păcatului, cuvinte menite să mustre păcatul şi să îndepărteze oamenii de păcat. Lucrările lui Isus – şi prin lucrări mă refer la miracole, semne şi minuni – erau în principal lucrări care biruiau rezultatele păcatului. Miracolele lui Isus nu aveau un efect supranatural asupra oamenilor, ci erau întotdeauna restaurări din poziţia nenaturală în poziţia naturală. Vindecarea bolilor nu era un lucru supranatural, ci restaurarea omului la starea fizică normală. El lua rezultatele păcatului. Acum ajungem la ultimul lucru al acestei manifestări – procesul morţii – deoarece în această oră solemnă, singuratică şi fără asemănare a Crucii este împlinirea ultimă a cuvintelor vestitorului de pe malurile Iordanului: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Această sintagmă „Mielul lui Dumnezeu” nu putea avea decât o semnificaţie în urechile oamenilor care au auzit-o. Era vocea unui profet care vorbea evreilor, iar atunci când a vorbit despre Mielul care ia păcatele, nu mai aveau nici o alternativă decât să mediteze la linia lungă de jertfe simbolice care fusese sacrificată şi despre care li se dăduseră învăţături, dar care întuneca marele mister al scopului divin prin care păcatul putea fi tratat. Aşa că în momentul morţii Lui, găsim sensul ultim al acestui cuvânt măreţ. Deoarece prin manifestare, de la început până la sfârşit, El se ocupă pururea de păcate şi de păcat, ridicând, îndreptând, reţinând, sugerând oamenilor prin licăriri de lumină sensul cel mai profund al misiunii Sale, numai atunci când ajungem la ora singurătăţii Sale inimaginabile, a întunericului profund şi a botezului Său cu suferinţă, putem fi martori la acea parte a manifestării în care vedem ca nicăieri şi ca niciodată, înţelesul acestui text: „El S-a arătat ca să ia păcatele”.

Cu reverenţă, haideţi să facem un pas mai departe. „Arătarea” şi „păcatele” din perspectiva lui Dumnezeu. Cel arătat era Dumnezeu. Dacă am putea vedea acest lucru o dată, atunci am privi mereu la acel Om din Nazaret în naşterea, viaţa, crucea Sa, ca fiind doar o manifestare. Nu poate fi văzută întreaga realitate, dar ea este adusă în punctul vizibilităţii pe calea Întrupării. Dacă Acesta este cu adevărat Însuşi Dumnezeu manifestat, atunci amintiţi-vă un lucru: întreaga măsură de umanitate este în El şi infinit mai mult decât întreaga măsură de umanitate. Dincolo de orice limită a creaţiei, este Dumnezeu. Toată creaţia, cerul şi pământul, soarele, stelele şi sistemele, îngerii şi arhanghelii, căpeteniile şi domniile, ierarhiile despre care auzim vorbindu-se nu-şi pot explica în mod desăvârşit natura sau ordinea; toate acestea sunt în El; dar El este infinit mai mult dincolo de toate.

Încep să mă minunez. În uimire, încep să cred în posibilitatea ridicării păcatului meu; crucea, ca toate celelalte, a fost o manifestare. În crucea lui Isus era aducerea lucrurilor veşnice la vedere. Dragostea şi lumina au fost aduse la vedere prin cruce. Dragostea şi lumina în prezenţa stărilor păcatului au devenit durere – şi au devenit bucurie! În cruce, văd durerea lui Dumnezeu şi, în cruce, văd bucuria lui Dumnezeu pentru că „I-a plăcut Domnului să-L zdrobească prin suferinţă” (în Biblia Cornilescu: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească”). În cruce, văd dragostea lui Dumnezeu lucrând cu pasiune şi putere pentru mântuirea omului. În cruce, văd lumina lui Dumnezeu refuzând să se împace cu fărădelegea, cu păcatul şi cu răul. Crucea este revelaţia istorică a lucrurilor statornice din inima lui Dumnezeu. Măsura crucii este Dumnezeu. Dacă întreaga măsură a umanităţii este în Dumnezeu, iar El este mai mult, şi dacă măsura crucii este Dumnezeu, atunci măsura crucii înfăşoară umanitatea în aşa fel încât nici un individ nu este în afara înţelesului şi a puterii ei. El, Cel care S-a arătat, este Dumnezeu. El poate strânge în viaţa lui veşnică întreaga rasă umană cu toată durerea ei şi cu tot păcatul ei şi le poate lua asupra Lui.

Cu toate acestea, amintiţi-vă următorul lucru: păcatele au fost luate nu prin faptele veşnice, ci prin manifestarea acestor fapte. Textul acesta nu afirmă, şi nu există nici un text care să spună că El, Cel care S-a arătat, ia păcatele fără existenţa unei manifestări. „El S-a arătat ca să ia păcatele”. Patima revelată în cruce a fost într-adevăr şi patima lui Dumnezeu; dar patima lui Dumnezeu a devenit dinamică în viaţa umană când s-a manifestat în formă umană, în perfecţiunea unei vieţi şi a misterului unei morţi.

Voinţa omului este factorul cu care avem întotdeauna de a face şi, pentru că păcatul omului a fost adunat în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a creat durerea lui Dumnezeu de la bun început, numai atunci când realitatea durerii Dumnezeirii este adusă la lumină prin manifestare, voinţa omului poate fi capturată – sau constrânsă la poziţia de încredere şi ascultare care este necesară pentru restaurarea lui practică şi efectivă la neprihănire. Ori de câte ori omul renunţă astfel la Sine, încrezându-se – aceasta este condiţia – păcatele lui sunt luate, ridicate.

Dacă s-ar afirma că Dumnezeu ar fi putut să aducă aceeaşi eliberare şi fără suferinţă, răspunsul nostru este că omul care spune acest lucru nu cunoaşte nimic despre păcat. Păcatul şi suferinţa sunt co-existente. În momentul în care este păcat, este suferinţă. În momentul în care este păcat şi suferinţă într-o fiinţă umană, în Dumnezeu este amplificată. „Mielul a fost jungheat de la întemeierea lumii.” Din momentul în care omul în păcatul lui a devenit un copil al durerii, durerea a fost simţită mult mai mult în cer.

Aş vrea să-i spun omului împovărat care are un sentiment al păcatului, să contempleze Persoana care S-a arătat. Nu există nici un om despre care să nu se poată spune că îşi are viaţa, mişcarea şi fiinţa în Dumnezeu. Dumnezeu este nespus mai mult decât sunt eu, nespus mai mult decât întreaga rasă umană de la început la sfârşit. Dacă este nespus mai mult, atunci toată viaţa mea este în El. Dacă în misterul Întrupării S-a manifestat adevărul că El, Dumnezeu, a ridicat păcatul, atunci mă pot încrede. Dacă aceasta este crăpătura stâncii, atunci pot spune ca niciodată până acum –

Stâncă a veacurilor, crăpată pentru mine
Lasă-mă să mă ascund în Tine.

El S-a arătat şi prin această arătare, eu văd luminat adevărul nespus al patimei lui Dumnezeu despre care noi vorbim şi o numim „Ispăşirea”.