Trezirea personală
Este imposibil să ai o trezire într-o
comunitate în care nu a avut loc mai întâi o trezire în biserică; şi dacă cel
puţin câţiva indivizi nu caută şi nu obţin o transformare spirituală în inimile
lor, nu poate exista vreo speranţă pentru biserica lor, fiindcă o biserică este
compusă din creştini individuali.
Este o pură banalitate să cânţi sau să te
rogi: „Doamne, trimite o trezire şi las-o să înceapă în mine!” Unde altundeva
ar putea avea loc o înviorare spirituală dacă nu în viaţa individuală? Nu
există nicio biserică „abstractă” care să poată fi reînsufleţită, separat de
bărbaţii şi femeile care o compun. Noţiunea vagă potrivit căreia există undeva
un Trup misterios al lui Hristos ale cărui mădulare sunt necunoscute, un grup
invizibil peste care Duhul Sfânt poate cădea ca răspuns la rugăciune este o
mare eroare. A crede că există într-adevăr o asemenea super-biserică neidentificată,
separată de oamenii obişnuiţi şi simpli pe care îi vedem în adunările noastre
creştine şi în bisericile noastre de la o săptămână la alta este doar o
ascunzătoare de realitate. Dar am face bine să înfruntăm adevărul: creştinii
sunt oameni, iar oamenii pot fi identificaţi. Ei au nume, şi chipuri, şi
cămine, prieteni şi slujbe. Ei îşi au gospodăriile lor, se duc la şcoală,
conduc maşini, cumpără, vând, călătoresc, mănâncă, se spală şi dorm exact aşa
cum fac şi alţi oameni. Sămânţa lui Dumnezeu este în ei şi numele lor sunt
scrise în ceruri, dar ei nu sunt invizibili. Lumea ştie care sunt creştinii.
Acel
„grup glorios, cei câţiva aleşi, peste care a venit Duhul” la Cincizecime nu
erau nişte fantome, şi nici nu erau alcătuiţi dintr-un extract de umanitate
pură ce locuia la un alt nivel. Erau oameni. Numele unora dintre ei sunt
înşirate de Duhul Sfânt. Chiar dacă nu s-a potrivit cu scopul lui Dumnezeu să
ne ofere o listă completă cu numele fiecăruia prezent, cei menţionaţi erau cu
siguranţă suficient de umani. Când a venit Duhul în acea zi memorabilă, El nu
S-a putut coborî decât peste persoanele prezente, care puteau fi identificate,
care se cunoşteau între ele şi care erau cunoscute de comunitate. Nu a existat
niciun trup invizibil în care El să intre. El a intrat în trupurile şi
sufletele bărbaţilor şi femeilor prezente la acea întâlnire de rugăciune.
Nicio
biserică nu este mai bună sau mai rea decât creştinii individuali care o
alcătuiesc. A privi dincolo de membrii cunoscuţi la un anumit grup misterios pe
care ni-l imaginăm undeva, pregătit în secret pentru o trezire, înseamnă să
greşim serios într-un domeniu în care eroarea ne poate costa foarte mult.
O
consecinţă a eşecului nostru de a vedea cu claritate adevărata natură a
trezirii este aceea că aşteptăm ani de zile o manifestare supranaturală care nu
apare niciodată, neglijând complet locul nostru individual în dorita trezire.
Orice poate face Dumnezeu pentru o biserică trebuie făcut [întâi] în unitatea
individuală, în anume bărbat, sau anume femeie. Unele lucruri se pot întâmpla
doar persoanei izolate, individuale; ele nu pot fi experimentate în masă.
Statisticile arată, de pildă, că într-un anumit oraş într-o anumită zi se nasc
100 de bebeluşi. Cu toate acestea, naşterea fiecărui bebeluş este o experienţă
unică pentru bebeluşul respectiv, un lucru personal, separat. Cincizeci de
oameni mor într-un avion prăbuşit; deşi mor împreună, ei mor separat, fiecare
pe rând, fiecare trecând prin moarte într-o asemenea singurătate a sufletului de
parcă numai el ar muri. Atât naşterea, cât şi moartea sunt experimentate de
individ într-o singurătate la fel de totală de parcă numai acea persoană le-a cunoscut
vreodată.
3000 de oameni s-au convertit în Ziua Cincizecimii, dar fiecare
dintre ei a stat faţă în faţă cu păcatul său şi cu Mântuitorul său. Naşterea
spirituală, ca şi cea naturală, este pentru fiecare om o experienţă unică,
separată care nu este împărţită cu nimeni. Şi tot aşa este şi cu acea ţâşnire
de viaţă reînviată pe care o numim trezire. Ea poate veni doar la persoana
individuală. Deşi o vizitare a Vieţii Divine poate atinge 75 de persoane
dintr-o dată (aşa cum s-a întâmplat printre Fraţii Moravieni din Dusseldorf),
totuşi ea vine la fiecare în parte. Nu poate exista un trup colectiv de
credincioşi care să poată fi reînsufleţit separat de unităţile [individuale]
care alcătuiesc trupul.
Înţelese corect, acestea sunt adevăruri pline de o mare
încurajare şi de o bună speranţă. Nimic nu te poate împiedica şi nimic nu mă
poate împiedica să experimentăm trezirea de care avem nevoie. Este o chestiune
care Îl priveşte pe Dumnezeu şi inima individuală. Nimic nu poate împiedica
reînnoirea spirituală a sufletului care insistă să o aibă. Deşi acel om solitar
trebuie să trăiască şi să umble printre persoane moarte din punct de vedere
religios, el poate experimenta măreaţa transformare la fel de cert şi la fel de
repede ca şi cum ar fi în cea mai spirituală biserică din lume.
Omul care vrea ce are Dumnezeu cel mai bun devine
deodată obiectul atenţiei personale a Duhului Sfânt. Unui astfel de om nu i se
va cere să aştepte ca restul bisericii să vină la viaţă. El nu va fi penalizat
pentru eşecurile semenilor săi creştini, şi nici nu i se va cere să se
lipsească de binecuvântare până când fraţii lui somnoroşi îl prind din urmă.
Dumnezeu Se ocupă de inima individuală într-un mod exclusiv, de parcă numai ea ar
exista.
Dacă această abordare a trezirii pare a fi excesiv de individualistă,
aş vrea să amintesc că religia este personală înainte de a putea fi socială. Fiecare
profet, fiecare reformator, fiecare promotor al trezirii a trebuit să se
întâlnească singur cu Dumnezeu înainte să poată ajuta mulţimile. Marii lideri
care au mers mai departe să aducă mii de oameni la Hristos au trebuit să
înceapă cu Dumnezeu şi cu propriul lor suflet. Creştinul simplu de azi trebuie
să experimenteze trezirea personală înainte să spere să aducă viaţă spirituală
nouă în biserica sa.