Viteza şi memorarea

O carte este un rezervor în care este stocat materialul brut pentru gândire; sau dacă o privim altfel, este un canal prin care ideile trec de la o minte la alta. Prin urmare, nu este un scop, ci doar un mijloc. În ea însăşi, nu este decât cerneală, material şi câteva grame de hârtie, şi suma tuturor acestora poate fi cumpărată de oriunde cu câţiva lei.

Este necesar să înţelegem lucrul acesta deoarece unii oameni confundă mijlocul cu scopul şi prin asociere, ajung să atribuie unei cărţi puteri aproape magice. Există cei care îşi procură cărţi dintr-un fel de dorinţă nestăpânită, imaginându-şi că există un fel de avantaj intelectual în simplul fapt de a le poseda. Alţii par să creadă că sunt mai buni doar datorită faptului că citesc o carte, ca şi cum comoara misterioasă a trecut în mintea lor în timp ce ochiul a parcurs pagina. Am văzut oameni mângâind şi dezmierdând o carte cu un fel de reverenţă superstiţioasă, de parcă nădăjduiau ca ceva minunat să se prindă de ei prin contact fizic. Bibliofilul care îşi mănâncă din ochi cărţile nu este într-o stare mai bună decât zgârcitul care îşi numără banii din nou şi din nou înainte să-i pună la loc în ascunzătoare. Cărţile şi banii sunt asemenea, prin faptul că sunt fără nicio utilitate atunci când sunt stocate. Fiecare are un scop şi valoare numai atunci când i se permite să-şi împlinească acel scop.

Filosoful moral grec, Epitect, a înţeles bine diferenţa dintre mijloc şi scop şi şi-a îndemnat ascultătorii în mod constant să ia seama să nu le confunde. Bătrânul stoic înţelept căuta rezultate în viaţă şi nu era impresionat de numărul de cărţi pe care le citeau studenţii lui. „Arătaţi-mi progresul pe care l-aţi făcut în punctul acesta,” le cerea el. „Este ca şi cum i-aş spune unui luptător «arată-mi muşchii» şi el ar răspunde: «uite-mi halterele!» Halterele sunt treaba ta. Eu vreau să văd efectul lor.”

Lucrul acesta ne determină în mod natural să ne întrebăm dacă există sau nu vreun avantaj în noua viteză de citire susţinută pretutindeni astăzi şi, invers, dacă există într-adevăr vreun dezavantaj real în obiceiul de a citi lent.

Susţinătorilor cititului cu viteză le place să ne povestească despre asemenea oameni ca Theodore Roosevelt care, se spune, îşi putea trece ochii peste o pagină şi să înţeleagă ceea ce era scris dintr-o privire şi aproape fără niciun efort. Un astfel de om este prea rar ca să stabilească pasul pentru noi, restul oamenilor. Soiul lui apare cam la fel de frecvent ca o cioară albinoasă şi, în orice sens practic, poate fi trecut cu vederea ca neavând niciun înţeles pentru studentul obişnuit. Dacă singura noastră dorinţă ar fi să acumulăm informaţii în capetele noastre, atunci am putea profita de pe urma abilităţii de a alerga cu ochii peste pagină. De vreme ce, în cărţi, căutăm ceva mai mult decât informaţie, o asemenea abilitate este cu siguranţă de valoare îndoielnică. Dacă unul dintre cele mai importante beneficii ale cititului este comuniunea intelectuală cu suflete superioare, atunci cititul rapid este un dezavantaj categoric. Plimbarea tihnită şi pe îndelete prin pădure ne va învăţa mai multe decât un sprint care face ca observarea să fie imposibilă; lecturarea lentă deliberată a unei cărţi măreţe, cu multe opriri şi reconstituiri frecvente ale paşilor noştri va fi întotdeauna cea mai bună. În felul acesta învăţăm în acelaşi timp din carte şi de la noi înşine. Pe scurt, nimeni nu ar trebui să se îngrijoreze de norma lecturii lui. Găseşte-ţi ritmul natural de citit şi lasă-i pe cei care vor să treacă alergând pe lângă tine! Aminteşte-ţi de iepure şi de broasca ţestoasă.

Strâns legată de ideea normei de lectură este cea a importanţei relative de a memora – dacă trebuie să încercăm să memorăm, şi dacă da, cât de mult.

Anumite culturi au accentuat memorarea până într-un punct în care educaţia constă în mare parte în a-i învăţa pe de rost pe câţiva dintre clasici. Lucrul acesta era adevărat în China Antică, în India şi cred că încă este adevărat în anumite părţi ale lumii, cum ar fi Arabia. Misionarii ne povestesc despre abilitatea remarcabilă de a memora pe care o au unii orientali, o abilitate pe care ei consideră că nu o pot egala cu nimic.

Despre aceasta se pot spune două lucruri: unul, că măreaţa capacitate de memorare se găseşte aproape în mod exclusiv printre popoarele în care cărţile sunt foarte rare şi în care câţiva clasici importanţi reprezintă cam toată materia de lectură cerută pentru educaţie, aşa cum este ea înţeleasă de popoarele respective. În lumea vorbitoare de engleză din ziua de azi, avem la dispoziţie nu doar tot ceea ce a fost vreodată scris în limba noastră maternă, ci tot ceea ce a fost scris în orice limbă, tradus în engleză. În faţa unui asemenea munte de cărţi, memorarea pe orice scară largă va fi considerată total imposibilă.

Al doilea lucru este că memorarea excesivă ucide impulsul de a avea gânduri independente şi ne transformă în reportofoane pline de cuvintele altor oameni, dar fără vreo idee vitală proprie. Opinia mea este că, o carte care mi-a adus un gând măreţ şi m-a inspirat să explorez noi idei pe cont propriu, a făcut mult mai multe pentru mine decât cartea pe care am memorat-o din scoarţă în scoarţă.

Metoda mea este să-mi limitez memorarea la Scriptură şi măreţele imnuri. Învăţ pe de rost pasaje din Scriptură ca să le pot folosi în predici şi să pot medita la ele când călătoresc. Şi îmi place să-mi umplu mintea cu marile imnuri ca să le cânt în şoaptă oriunde, oricând, în orice împrejurări. Mai mult de atât, nu mă preocupă prea mult memorarea. 

Va urma PARTEA IV