Editorial

Pentru a înțelege importanța comparativă a lucrării și a închinării este necesar să cunoaștem răspunsul la întrebarea familiară „Care este principalul scop al omului?” Răspunsul dat în catehism, „Să Îl glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru veșnicie” cu greu poate fi îmbunătățit chiar dacă, bineînțeles, este doar un principiu general și are nevoie să fie oarecum dezvoltat dacă se doreşte un răspuns complet și satisfăcător.

Scopul primar al lui Dumnezeu în creație a fost să pregătească ființele morale să fie capabile din punct de vedere spiritual și intelectual să I se închine. Acest lucru a fost acceptat la o scară atât de mare de teologi și de comentatori ai Bibliei de-a lungul secolelor încât nu voi încerca să o dovedesc aici. Este prezentat în întregime în Scripturi şi demonstrat din belşug în viețile sfinților. Putem să o acceptăm ca pe o axiomă fără nicio problemă și să pornim de acolo.

Odată Dumnezeu a existat într-o perfecțiune a frumuseții inefabile în care numai Persoanele Triunului Dumnezeu Se cunoşteau şi Se iubeau.

Atunci când cerul și pământul nu fuseseră create,
Atunci când timpul era, încă, necunoscut,
Doar Tu, în fericirea și măreția Ta
Ai trăit și ai iubit.

Apoi Dumnezeu a adus în ființă toate lucrurile „care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.”

Cât de minunată este creația.
Lucrarea pe care Tu ai binecuvântat-o,
Și, oh! Cum trebuie să fii atunci Tu,
Eternă frumusețe!

Dumnezeu este esența întregii frumuseți, izvorul dulceţei spirituale care poate fi cunoscută sau dorită de ființele morale. El Se poate iubi și Se iubește cu o dragoste sfântă de nedescris pe care noi, creaturile căzute, o putem privi îndelung doar cu fețele acoperite și despre care îndrăznim să vorbim numai cu o reverență tăcută și cu o acceptare umilă a tuturor lucrurilor, mai puțin a ignoranței totale.

Prin dezastrul moral cunoscut în teologie cu numele de căderea omului, o întreagă serie de ființe a fost smulsă cu violență din locul pe care îl avea în planul creațional și a fost întoarsă pe dos la modul literal. Ființele umane care au fost create în mod specific să admire și să adore Dumnezeirea s-au întors de la El și au început să își reverse dragostea în primul rând asupra lor înşişi și apoi asupra oricărui obiect ieftin și josnic pe care îl găseau poftele și patimile lor. Primul capitol din Romani descrie călătoria inimii umane în jos, de la cunoștința lui Dumnezeu la idolatria cea mai josnică și la păcatele carnale. Istoria nu este nimic altceva decât relatarea păcatului omului, iar ziarul cotidian este un comentariu continuu asupra lui.

Lucrarea lui Hristos în răscumpărare, cu tot misterul ei, are un scop simplu, care se subînțelege: acela de a-i restaura pe oameni în poziția din care au căzut și de a-i face din nou fiinţe care Îl admiră și Îl iubesc pe Triunul Dumnezeu. Dumnezeu îi mântuiește pe oameni pentru a-i face închinători.

Acest fapt central măreț a fost uitat într-o mare măsură astăzi, dar nu numai de liberali sau de culte, ci și de creștinii evanghelici. Prin învățătură directă, prin relatări, prin exemple, prin presiune psihologică îi forțăm pe noii noștri convertiți „să meargă să lucreze pentru Domnul.” Ignorând faptul că Dumnezeu i-a răscumpărat pentru a face din ei închinători, îi îmbrâncim în „slujire”, de parcă Domnul ar recruta muncitori pentru un proiect în loc să caute să restaureze ființele morale într-o stare în care ele să Îl poată glorifica pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna.

Aceasta nu înseamnă că nu există lucrări de făcut; desigur că există, și Dumnezeu, în dragostea Lui binevoitoare, lucrează în și prin copiii Săi răscumpărați. Domnul nostru ne poruncește să ne rugăm Domnului secerișului să trimită lucrători la secerișul Său. Ceea ce trecem cu vederea este că nimeni nu poate fi un lucrător dacă nu este, mai întâi, un închinător. Lucrarea care nu izvorăște din închinare este zadarnică și poate fi doar lemn, fân și trestie în ziua în care toate lucrările omului vor fi încercate.

Poate fi notat ca axiomă faptul că, dacă nu ne închinăm, nu putem lucra într-un mod care să fie primit. Duhul Sfânt poate lucra numai printr o inimă închinătoare. Putem face lucrurile într un mod superficial și ne putem amăgi cu activitatea noastră religioasă, dar ne pregătim [singuri] o dezamăgire șocantă într o zi.

Dincolo de orice îndoială, accentul din învățătura creștină de astăzi ar trebui să fie pe închinare. Nu există pericolul de a deveni doar închinător și de a neglija implicațiile practice ale Evangheliei. Nimeni nu I se poate închina lui Dumnezeu în duh și în adevăr prea mult timp înainte ca îndatorirea de a sluji cu sfințenie să devină prea puternică pentru a-i rezista. Părtășia cu Dumnezeu duce direct la ascultare și la fapte bune. Aceasta este ordinea divină și nu poate fi niciodată inversată.