Editorial

„Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna… Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat” (Rom. 6:10,11). Există o asemănare între moartea lui Hristos şi moartea noastră – „ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6:5). Adevărata mortificare aduce o similitudine, o analogie, o asemănare cu moartea lui Hristos, ca de exemplu:

1. Moartea lui Hristos a fost o moarte voluntară: „Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:17,18). Nici toţi oamenii de pe pământ, nici toţi demonii din iad nu ar fi putut să-I impună moartea lui Hristos, dacă El nu ar fi voit-o. Moartea Lui a fost o moarte voluntară, un act nesilit, şi tot astfel este şi mortificarea noastră: „Poporul Tău este binevoitor în ziua puterii Tale” (Ps. 110:3). Mulţi îşi pot părăsi păcatele împotriva voinţei lor, însă aceasta nu este adevărata mortificare; nu poartă în ea asemănarea cu moartea lui Hristos, fiindcă El a murit de bunăvoie. Poate că ai o conştiinţă gălăgioasă care te urmăreşte încontinuu, şi de aceea, îţi părăseşti păcatul; tot astfel, Iuda a venit cu cei treizeci de arginţi şi i a aruncat în templu, la picioarele marelui preot (Mat. 27:5). Dar Iuda nu merită laude, fiindcă arginţii erau prea fierbinţi să-i poată ţine; poate că este o anume pedeapsă a Legii sau o judecată temporală care stă deasupra capului tău, precum sabia lui Damocles şi, în consecinţă, îţi părăseşti păcatul. În felul acesta, pentru un timp, Ahab a jucat rolul celui căit; dar Ahab nu merită nicio laudă, fiindcă profetul i-a prevestit un asemenea tunet pentru păcatul lui încât i-a făcut ambele urechi să ţiuie: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău” (1 Împ. 21:19). Sau poate că ai frică de iad; în înţelegerea ta, moartea se apropie şi este gata să te ducă înaintea tribunalului cumplit al unui Dumnezeu teribil, şi de aceea, îţi părăseşti păcatul; tot astfel, când sunt sub presiune, marinarii se despart de bunurile lor nu pentru că nu le mai iubesc, ci pentru că îşi iubesc mai mult vieţile. Ei văd clar că fie trebuie să se despartă de ele, fie să piară cu ele. Acum, dacă tu îţi părăseşti păcatul în aceste cazuri, aceasta nu poartă nicio similitudine cu moartea lui Hristos, fiindcă moartea Lui a fost voluntară, iar o mortificare reală este un act voluntar.

Întrebare: Dar nu este posibil să existe o opoziţie în această lucrare între firea pământească şi duhul? Şi dacă da, atunci mai este voluntară?

Răspund: Da, găsim o asemenea opoziţie în natura umană a lui Hristos, când a fost vorba ca paharul să treacă de la El (Mat. 27:39), şi cu toate acestea, moartea Lui a fost o moarte voluntară. Se spune despre o acţiune că este voluntară sau involuntară în funcţie de facultăţile superioare ale sufletului, şi nu în funcţie de cele inferioare: dacă partea raţiunii consimte, acţiunea poate fi numită voluntară, deşi poate exista o opoziţie în apetitul senzitiv. Tot aşa este şi în creştin, în care este fire şi har, fire pământească şi duh, o parte neregenerată şi o parte regenerată. Dacă partea superioară şi mai bună este dornică (adică, dacă doreşte de bunăvoie şi cu bună ştiinţă, cu acordul deplin al omului lăuntric), chiar dacă există o anumită opoziţie în firea pământească, în partea neregenerată, totuşi acesta poate fi numit un act voluntar: „Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului” (Rom. 7:25). „După omul dinlăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea” (vers. 22,23). După omul dinlăuntru, după partea regenerată, Pavel era mort faţă de păcat, chiar dacă vedea o opoziţie în mădularele lui exterioare; de aceea, moartea lui faţă de păcat purta asemănarea cu moartea lui Hristos; era o moarte voluntară.

2. Moartea lui Hristos a fost o moarte violentă; El nu a murit într-un mod natural, ci violent; „El a fost omorât în trup” (1 Pet. 3:18); „A fost dus ca un miel la măcelărie” (Is. 53:7). Aşa trebuie să fie şi mortificarea noastră – este voluntară în ceea ce ne priveşte, dar violentă în ce priveşte păcatul; şi în aceasta constă viaţa acestei morţi (dacă pot să spun aşa). Oh, când cineva îşi maltratează păcatele, când le retează chiar când sunt în floarea, şi puterea, şi tăria, şi vigoarea lor, când le smulge buruienile înainte să se ofilească singure – aceasta este adevărata mortificare. Mulţi şi-au simţit păcatul, dar nu l-au mortificat niciodată; astfel, bărbatul adulter în vârstă şi-a părăsit pofta din cauză că trupul lui e mort. Prin urmare, „pocăinţa târzie a unui păcătos în vârstă este rareori adevărată! Vai! Nu el moare faţă de păcat, ci păcatul moare faţă de el. Nu spun că Dumnezeu nu poate să cheme la ceasul al unsprezecelea, deşi aceasta se întâmplă foarte rar, dar în cazul acesta, voi trebuie să fiţi geloşi pe voi înşivă cu o gelozie sfântă; vedeţi în voi că anumite păcate, care odată erau vii, sunt moarte? Oh, cercetaţi, chemaţi un juriu, chemaţi un anchetator al morţilor suspecte care să vă cerceteze propriile suflete, întrebaţi-vă cum au murit: dacă au murit de o moarte naturală sau violentă. Cercetaţi să vedeţi ce fel de răni au primit, dacă au fost răni mortale – da sau nu? Întrebaţi-vă ce armă i-a omorât – dacă a fost sau nu sabia Duhului, acea sabie cu două tăişuri, Cuvântul lui Dumnezeu. Ce hotărâri şi planuri au fost luate şi îndreptate împotriva lor? Ce rugăciuni şi ce lacrimi au fost vărsate pentru ele? Dacă nu găsiţi aceste semne, atunci puteţi da verdictul – ele nu au murit de o moarte violentă, ci de una naturală. Aici este un avertisment bun pentru ceilalţi: „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în ei»” (Ecl. 12:1). Oh, ia seama ca nu cumva să-ţi păsuieşti păcatele! Nu le lăsa să trăiască până mâine; adu-le acum înaintea ochilor şi prezenţei lui Dumnezeu; dă-le în judecată, osândeşte-le, răstigneşte-le, mortifică-le cât trăiesc. Cu siguranţă că aceasta este adevărata mortificare – când trupul păcatului moare aşa cum a murit Hristos, de o moarte violentă.

3. Moartea lui Hristos a fost o moarte lentă. A atârnat pe cruce mai multe ore: „de la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea” (Mat. 27:45), adică de la ora douăsprezece a noastră la ora trei, până să-Şi dea duhul. Tot astfel, mortificarea noastră este o moarte lentă. Păcatul nu moare deodată, ci lâncezeşte puţin câte puţin. Aceasta este socotită drept una dintre diferenţele principale dintre justificare şi sfinţire. Prima este o lucrare perfectă, care nu admite grade, dar nu şi cea de-a doua. Deşi un credincios este eliberat deplin de vina păcatului, totuşi el nu este eliberat de puterea lui; păcatul locuieşte în noi, deşi nu are stăpânire deplină asupra noastră: „nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7:17), ca un chiriaş rebel care exercită stăpânire în ciuda proprietarului, până când casa se dărâmă în capul lui. Este adevărat că trupul păcatului dintr-un suflet regenerat şi-a primit rana de moarte şi, în privinţa aceasta, se poate spune că este mort, dar nu este mort pe deplin; încă se agită şi se mişcă, murind treptat. Ceea ce spune apostolul despre înnoirea omului nou, putem spune şi despre omul cel vechi: „omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4:16), şi omul cel vechi este distrus din zi în zi. Sau, după cum a spus Pavel despre sine însuşi referitor la necazurile lui, tot aşa putem spune despre un creştin în ceea ce priveşte păcatele lui: „mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31). Chiar şi în cel mai sfinţit suflet de pe pământ există unele rămăşiţe ale stricăciunii, pe care Dumnezeu, în providenţa Lui înţeleaptă, le îngăduie pentru încercarea, testarea şi umilirea sufletelor noastre şi pentru ca prin înnoirea şi înmulţirea iertărilor, harul Său îmbelşugat să fie şi mai slăvit.

Iată aici un motiv pentru mângâierea sufletelor deprimate şi descurajate. Un astfel de suflet se plânge: „Vai, simt faptele tulburătoare şi viguroase ale păcatului şi mă tem că păcatul meu nu este mortificat, aşa cum a spus Rebeca când a simţit că pruncii se luptau în ea: „Dacă-i aşa, pentru ce mai sunt astfel?” (Gen. 25:22). Deci, dacă păcatul este mortificat (spune sufletul), „pentru ce mai sunt astfel?” – Suflet tremurând! Nu lăsa ca acest lucru să te descurajeze; Isus Hristos nu a murit imediat ce a fost pus pe cruce. Dar te porţi tu cu trupul păcatului aşa cum s-au purtat iudeii cu trupul lui Hristos? L-ai dat în judecată, l-ai acuzat, l-ai osândit, şi l-ai pus pe cruce? L-ai dat în judecată înaintea curţii de judecată a lui Dumnezeu? L-ai acuzat printr-o mărturisire umilă şi sinceră, l-ai osândit dându-ţi sentinţa de condamnare veşnică pentru el şi l-ai pus pe cruce? Ai început executarea lui şi te-ai hotărât cu seriozitate şi onestitate să-l mortifici şi să foloseşti toate mijloacele pentru mortificarea şi uciderea lui? Atunci nu fi descurajat! Poate că îl simţi agitându-se şi luptându-se în tine, şi aşa se va întâmpla în cazul unui om crucificat; cu toate acestea, înaintea Legii şi după evaluarea tuturor oamenilor care îl văd, el este un om mort. Cu siguranţă, aşa este trupul păcatului când este astfel răstignit, chiar dacă încă se mişcă şi se agită; totuşi, după evaluarea Evangheliei şi în evaluarea lui Dumnezeu, el este mort în toată regula, şi va muri cu siguranţă, va decădea, va lâncezi şi va muri din ce în ce mai mult. Oare nu este clară făgăduinţa: „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6). Pavel era sigur de acest lucru, în numele filipenilor; şi fie ca toţi credincioşii adevăraţi să se odihnească încrezători în privinţa aceasta.