Editorial

"Şi voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi."

Am primit de curând două scrisori, una din Oregon şi una din Massachusetts, în care eram întrebat dacă eu cred că este posibil ca iritabilitatea să fie distrusă. Camaradul din Oregon scria: „M am tot întrebat dacă este corect când un om spune: «Iritabilitatea este înlăturată cu totul». Credeţi că starea aceasta este distrusă sau sfinţită? Mie mi se pare că dacă starea aceasta interioară a unui om nu ar mai exista, acel om nu ar mai fi bun de nimic”.

Camaradul din Massachusetts scria: „Doi dintre cadeţii noştri au fost întrebaţi următorul lucru: «Este posibil ca toată iritabilitatea să fie scoasă din inimile noastre?» Unul susţine că este posibil. Celălalt este de părere că iritabilitatea nu este scoasă afară, dar Dumnezeu dă putere ca să fie biruită.”

Evident, acestea sunt întrebări care îi nedumeresc pe mulţi oameni, şi totuşi răspunsul mi se pare a fi unul simplu.

Iritabilitatea, în sensul în care este folosit cuvântul în general, nu este o capacitate sau putere a sufletului, ci mai degrabă o manifestare neregulată, pasionată şi violentă a egoismului. Când egoismul este distrus de dragoste, de venirea Duhului Sfânt, descoperindu-ni-L pe Isus ca un Mântuitor absolut, şi creând înlăuntrul nostru o inimă curată, astfel de stări rele dispar, aşa cum fricţiunea împreună cu uzura şi încingerea a două roţi dispar atunci când zimţii sunt potriviţi perfect unii în alţii. Aşa cum roţile funcţionează mult mai bine fără fricţiune, tot aşa omului îi este mult mai bine fără o astfel de stare sufletească.

Nu distrugem roţile pentru a scăpa de fricţiune, ci le reajustăm; le punem în relaţii potrivite sau corecte unele faţă de altele şi apoi fără zgomot şi în mod perfect, ele îşi fac lucrul. Aşadar, mai exact, sfinţirea nu distruge eul, ci egoismul – manifestarea şi afirmarea anormală, răutăcioasă şi necumpătată a eului. Eu însumi trebuie să fiu sfinţit, îndreptat, curăţit, adus în armonie cu voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită ea în Cuvântul Lui, şi unit cu El în Isus, astfel încât viaţa Lui de sfinţenie şi dragoste să curgă în mod continuu pe toate canalele fiinţei mele, aşa cum seva viţei curge prin toate părţile mlădiţei. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, a spus Isus (Ioan 15:5).

Când un om este umplut astfel cu Duhul Sfânt, el nu este transformat într-un papă-lapte, un molâu, luându-i-se toate puterile de rezistenţă; nu are mai puţină iniţiativă şi energie faţă de cum avea înainte, ci mai degrabă o capacitate mai mare, pentru că acum, toată energia lui naturală este întărită de Duhul Sfânt şi transformată în canale de dragoste şi pace în loc de ură şi ceartă.

Poate că încă simte indignare în faţa răului, dar indignarea lui nu va mai fi pripită, violentă, explozivă şi egoistă, ci calmă şi cumpătată, sfântă şi hotărâtă, ca a lui Dumnezeu. Va fi duşmănia sănătoasă şi naturală a sfinţeniei şi neprihănirii faţă de orice nelegiuire şi orice rău.

Un astfel de om va simţi când este nedreptăţit, dar o va simţi cam la fel cum simte când alţii sunt nedreptăţiţi. Elementul personal, egoist va lipsi. În acelaşi timp va exista compasiune pentru acela care greşeşte şi o dorinţă mai mare de a-l vedea mântuit decât de a-l vedea pedepsit.

Un om sfinţit mergea pe stradă zilele trecute împreună cu soţia lui, când un seamăn dezmăţat dintr-o căruţă care trecea pe lângă ei a insultat-o cu cuvinte murdare. Imediat a venit ispita de a dori să îl prindă pe acel om şi să îl pedepsească, dar la fel de repede Mângâietorul ce locuia înlăuntru şopti: „Dacă şi voi veţi ierta oamenilor greşelile lor”. Imediat inima curată a omului răspunse: „Da, îl iert, Doamne”. Apoi, în loc de mânie, o mare dragoste îi umplu sufletul şi în loc să arunce cu o cărămidă sau cu vorbe tăioase în sărmanul păcătos înşelat de diavol, a înălţat o rugăciune pentru el către Dumnezeu din Cer. Nu a existat fricţiune în sufletul lui. Era perfect potrivit cu Domnul lui; inima lui era sensibilă într un chip desăvârşit faţă de cuvântul Stăpânului său, şi el putea spune pe drept: „iritabilitatea mea nu mai este.”

Un om trebuie să-şi aibă ochii spirituali larg deschişi pentru a discerne diferenţa dintre mânia păcătoasă şi indignarea neprihănită.

Mulţi oameni se înşală şi se fură singuri numind izbucnirile lor de mânie „indignare neprihănită”; în timp ce, pe de cealaltă parte, există suflete sfioase care se tem atât de mult ca nu cumva să păcătuiască prin mânie, încât îşi suprimă împotrivirea bună pe care neprihănirea trebuie să o exprime faţă de orice nelegiuire şi orice păcat, dacă e să fie sănătoasă şi desăvârşită.

E nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu cu tăişul ascuţit, aplicat de Duhul Sfânt, care să taie mânia nesfântă, fără să distrugă împotrivirea neprihănită; care să îl facă pe om în stare să urască şi să se lupte împotriva păcatului cu arme spirituale (2 Corinteni 10:3-5), în timp ce îi este milă de păcătos şi îl iubeşte; care să îl umple pe om în aşa măsură cu gândul lui Isus încât să se simtă la fel de rău din pricina unei nedreptăţi făcute unui străin ca şi cum i ar fi fost făcută lui însuşi; ca să îl ajute să lase deoparte sentimentul personal şi să fie la fel de calm, de lipsit de egoism şi de obiectiv când se opune răului, ca judecătorul care stă pe scaunul lui judecătoresc. În această stare a inimii şi a minţii este adus acela care este sfinţit pe deplin prin sălăşluirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Aleluia!

Dr. Asa Mahan, prietenul şi conlucrătorul lui Finney, avea un temperament iute şi violent în adolescenţa şi tinereţea lui; dar într o zi, a crezut, Dumnezeu l-a sfinţit şi, timp de cincizeci de ani, spunea că nu a mai simţit decât o singură aprindere de mânie, şi aceasta a fost doar pentru un moment la aproape cinci ani după ce a primit binecuvântarea. În următorii patruzeci şi cinci de ani, deşi a fost supus multor încercări şi provocări, nu a simţit decât dragoste, pace, răbdare şi bunăvoinţă în inima lui.

O femeie creştină a fost ţintuită la pat timp de ani de zile şi era foarte ţâfnoasă şi capricioasă. În cele din urmă s-a convins că Domnul are o experienţă mai bună pentru ea şi a început să se roage pentru o inimă curată plină de dragoste răbdătoare, sfântă şi smerită. S-a rugat atât de serios şi de violent încât familia ei a devenit neliniştită ca nu cumva să îşi epuizeze sărmanul trup firav în lupta ei pentru libertate spirituală. Dar le-a spus că era hotărâtă să primească binecuvântarea chiar cu preţul vieţii. A continuat să se roage până când într-o dulce şi fericită zi, Mângâietorul a venit; inima ei a fost curăţită. Din acea zi, în ciuda faptului că a rămas infirmă, suferind durere continuă, nu a mai arătat niciodată nici cel mai mic semn de mânie sau nerăbdare; în schimb a fost plină de blândeţe şi de mulţumire răbdătoare şi bucuroasă.

Dragostea luă harfa vieţii
şi-i lovi cu putere toate corzile –
Lovi coarda sinelui, care tremurând,
fu înghiţită în cântec şi se făcu nevăzută.

Aceasta este experienţa omului în care Isus trăieşte fără rival şi în care harul şi-a făcut lucrarea desăvârşită.

„Nicio formă de viciu, nici starea lumească, nici lăcomia după aur, nici chiar beţia, nu decreştinizează societatea mai mult decât iritabilitatea”, spune un scriitor profund şi distins.

Dacă afirmaţia aceasta este adevărată, atunci trebuie să fie voia lui Dumnezeu ca noi să fim mântuiţi de ea. Şi acest lucru ne este asigurat prin mântuirea completă oferită de Isus.

Frate, soră, vrei binecuvântarea aceasta? Dacă da, fii sigur de un lucru: Dumnezeu nu a născut o astfel de dorinţă în inima ta ca să râdă de tine; este posibil să o primeşti. Dumnezeu poate face chiar şi aceasta pentru tine. La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu. Priveşte chiar acum la El pentru a o primi. Este lucrarea Lui, darul Lui. Priveşte la eşecurile tale trecute şi recunoaşte le; priveşte la dificultăţile tale prezente şi viitoare, socoteşte-le, înfruntă-le pe fiecare şi recunoaşte că sunt mai mult decât poţi spera să biruieşti. Apoi priveşte la Fiul lui Dumnezeu murind, Mântuitorul tău – Omul cu haina fără cusătură, cu coroana de spini şi cu urmele cuielor; priveşte la izvorul Sângelui Său; priveşte la Cuvântul Lui; priveşte la atotputernicul Duh Sfânt care va locui înlăuntrul tău dacă doar te încrezi şi te supui. Strigă: „Acest lucru se va face! Muntele va deveni o câmpie; imposibilul va deveni posibil. Aleluia!” Abandonează-te Duhului Sfânt în tăcere şi cu înţelepciune chiar acum, prin credinţă simplă, bucuroasă şi supusă, iar binecuvântarea va fi a ta. Slavă lui Dumnezeu!

„AŢI PRIMIT VOI DUHUL SFÂNT CÂND AŢI CREZUT?”