Din introducerea cărţii "Atributele lui Dumnezeu Volumul 2"

Aş vrea să spun, fără să apelez la o smerenie morbidă, că, fără o inimă curată şi o minte predată, nici un om nu poate fi vrednic să predice despre Dumnezeu şi nici un om nu poate fi vrednic să audă. Nici un om nu poate auzi lucrurile acestea dacă Dumnezeu nu îl atinge şi nu îl luminează. Astfel, Milton a spus: „Învaţă-mă, căci Tu cunoşti; ... Ceea ce este întuneric în mine/ Iluminează Tu, ridică şi sprijină ceea ce este jos; Ca la înălţimea acestei mari Dovezi/ Să pot proclama Providenţa Eternă,/ Şi să pot explica omului căile lui Dumnezeu.”

Cine poate să vorbească despre atributele lui Dumnezeu – existenţa Sa prin Sine Însuşi, omniscienţa, omnipotenţa, transcendenţa Sa şi aşa mai departe – cine o poate face, cine o poate face cu vrednicie? Cine este capabil de aşa ceva? Eu nu sunt. Deci, am doar această speranţă: aşa cum umilul măgăruş a mustrat nebunia profetului, şi aşa cum, într-o noapte, cocoşul a cântat pentru a-l trezi pe apostol şi pentru a-l aduce la pocăinţă, tot aşa şi Dumnezeu mă poate lua şi mă poate folosi. Aşa cum Isus a intrat în Ierusalim pe spatele unei măgăriţe, tot aşa mă rog ca El să vrea să treacă prin faţa oamenilor călărind pe un instrument atât de nevrednic ca mine.

Este extrem de necesar ca noi să Îl cunoaştem pe acest Dumnezeu, pe Acesta despre care a scris Ioan, pe Acesta despre care vorbeşte poetul, pe Acesta despre care vorbeşte teologia şi pe Acesta despre care suntem trimişi să predicăm şi să dăm învăţături. Este absolut, extrem, imperios necesar ca noi să Îl cunoaştem pe Acesta pentru că, vedeţi, omul a căzut atunci când a pierdut conceptul corect de Dumnezeu.

Atâta timp cât omul L-a crezut pe Dumnezeu în toate privinţele, totul a fost în regulă; fiinţele umane erau sănătoase şi sfinte (sau, cel puţin, inocente), curate şi bune. Apoi a venit diavolul şi a pus un semn de întrebare în mintea femeii: „El a zis femeii: «Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?»” (Geneza 3:1). Aceasta este echivalentul furişării în spatele lui Dumnezeu şi al punerii sub semnul întrebării bunătatea lui Dumnezeu. Apoi a început degenerarea progresivă.

Atunci când cunoaşterea lui Dumnezeu nu mai preocupă minţile oamenilor, ajungem în situaţia critică în care ne aflăm acum:


Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească, lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. (Romani 1:21-28)

Acest prim capitol din Romani se încheie cu o acuzare teribilă a nelegiuirii, a curviei, a vicleniei, a lăcomiei, a răutăţii ş.a.m.d. – lista neagră a nelegiuirilor şi a păcatelor de care omul s-a făcut vinovat. Toate acestea au apărut deoarece omul şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El nu a cunoscut caracterul lui Dumnezeu. El nu a cunoscut ce fel de Dumnezeu era Dumnezeu. S-a încurcat în această cunoaştere a lui Dumnezeu. Acum, singura cale de întoarcere este restaurarea încrederii în Dumnezeu. Şi singura cale prin care poţi să îţi restaurezi încrederea în Dumnezeu este restaurarea cunoaşterii lui Dumnezeu.

Am început cu textul: „Cei ce cunosc numele Tău se încred în Tine” (Psalmul 9:10a). Cuvântul „nume” însemnă caracter plus reputaţie. „Cei ce cunosc ce fel de Dumnezeu eşti îşi vor pune încrederea în Tine.” Ne întrebăm de ce nu avem credinţă; răspunsul este – credinţa înseamnă încredere în caracterul lui Dumnezeu şi, dacă nu ştim ce fel de Dumnezeu este Dumnezeu, nu putem avea credinţă.

Citim cărţi despre George Müller şi despre alţii şi încercăm să avem credinţă. Dar uităm că această credinţă este încrederea în caracterul lui Dumnezeu. Şi, nu putem avea credinţă deoarece nu ne dăm seama ce fel de Dumnezeu este Dumnezeu, sau cum este Dumnezeu. Astfel, ne luptăm, aşteptăm şi nădăjduim împotriva oricărei nădejdi. Însă credinţa nu vine, pentru că nu cunoaştem caracterul lui Dumnezeu. „Cei ce cunosc cum eşti Tu se vor încrede în Tine.” Se întâmplă automat – vine în mod natural atunci când ştim ce fel de Dumnezeu este Dumnezeu.

Vă voi vorbi despre caracterul lui Dumnezeu pentru a vă spune cum este El. Şi, dacă ascultaţi cu o minte destoinică, veţi descoperi că această credinţă va înmuguri. Neştiinţa şi necredinţa trag credinţa în jos, dar o cunoaştere a lui Dumnezeu restaurată va înălţa credinţa.

Nu cred că a mai existat vreo perioadă în istoria lumii în care să avem nevoie de o cunoaştere restaurată a lui Dumnezeu mai mult ca acum. Creştinii care cred în Biblie au câştigat mult în ultimii patruzeci de ani. Avem mai multe Biblii acum decât am avut vreodată – Biblia este un best-seller. Avem mai multe şcoli biblice decât am avut vreodată în istoria lumii. Milioane de tone de literatură evanghelică curg neîncetat. Acum avem atât de multe misiuni încât nu ştim ce să facem cu ele. Evanghelismul se află la un nivel foarte ridicat acum. Astăzi merg mai mulţi oameni ca niciodată la biserică, fie că veţi crede, fie că nu.

Acum, toate acestea arată un câştig, nu încape nici o îndoială. Dar, ştiţi, un om poate afla la sfârşitul anului cum i-a mers afacerea punând în balanţă pierderile şi câştigurile. Şi, chiar dacă are ceva câştiguri, dacă are prea multe pierderi, va ieşi din afacere anul următor.

Multe dintre bisericile evanghelice au avut câteva câştiguri în ultimii ani, dar am suferit, de asemenea, o pierdere mare, centrală: conceptul nostru înalt despre Dumnezeu. Creştinătatea se ridică precum un vultur şi zboară deasupra vârfurilor tuturor munţilor, tuturor religiilor lumii, datorită, în primul rând, concepţiei înalte despre Dumnezeu, dată nouă printr-o descoperire divină şi prin venirea Fiului lui Dumnezeu pentru a lua trup uman şi pentru a locui printre noi. Creştinătatea, marea Biserică, s-a bazat pe caracterul lui Dumnezeu. Ea L-a predicat pe Dumnezeu, s-a rugat lui Dumnezeu, L-a declarat pe Dumnezeu, L-a onorat pe Dumnezeu, L-a înălţat pe Dumnezeu, L-a mărturisit pe Dumnezeu – Triunul Dumnezeu.

Dar, în aceste vremuri, am suferit o pierdere. Am pierdut acel concept înalt despre Dumnezeu, şi conceptul despre Dumnezeu pe care îl are biserica evanghelică obişnuită acum este atât de jos încât a ajuns nedemn de Dumnezeu, fiind o ruşine pentru Biserică. Unii spun că Dumnezeu este „asociatul lor” sau „omul de sus”, din neglijenţă, greşeală degenerată sau orbire spirituală. Un colegiu creştin a lansat o broşură intitulată „Hristos este Mijlocaşul meu” – El întotdeauna dă pasa potrivită. Un om de afaceri a fost citat spunând: „Dumnezeu este un partener bun şi îmi place de El .” Nu există nici un musulman în lume care să se înjosească într-atât încât să Îl numească pe Dumnezeu un „partener bun”.

Nu există nici un evreu, cel puţin nu un evreu care crede în religia sa, care să îndrăznească vreodată să vorbească în acest fel despre Yahweh, Cel cu un nume incomunicabil. Ei vorbesc despre Dumnezeu respectuos şi reverenţios. În bisericile evanghelice, însă, Dumnezeu este un „mijlocaş” şi un „bun partener”.

Câteodată mă simt ca şi cum aş face grevă împotriva multor lucruri care trec drept creştinism. Ei vorbesc despre rugăciune ca despre „a te consfătui cu Dumnezeu”, ca şi cum Dumnezeu ar fi antrenorul sau mijlocaşul sau ceva de genul acesta; se strâng toţi în cerc, Dumnezeu dă semnalul şi ei pleacă. Ce monstruozitate absurdă! Atunci când romanii au sacrificat o scroafă pe altarul din Ierusalim, ei nu au comis ceva mai înfricoşător ca ceea ce facem noi când Îl transformăm pe Dumnezeul de trei ori sfânt într-un Moş Crăciun ieftin pe care să îl folosim pentru a primi ceea ce vrem.

Creştinismul şi-a pierdut demnitatea. Şi nu o vom primi înapoi până când nu Îl vom cunoaşte pe Dumnezeul sfânt, demn, care călăreşte pe aripile vântului şi care face din nori carele Lui. Am pierdut conceptul maiestăţii şi arta închinării. Am primit o scrisoare de la bunul meu prieten Stacy Woods care, până de curând, a fost în fruntea InterVarsity. La sfârştitul scrisorii el a spus următorul lucru: „Biserica fuge de închinare. Mă întreb dacă nu se întâmplă acest lucru din cauza faptului că fugim de Dumnezeu.” Cred că are dreptate şi cred că acesta este răspunsul.

Apoi, religia noastră şi-a pierdut natura interioară, pentru că, dacă creştinismul este ceva, atunci este o religie interioară. Isus a spus că trebuie să ne închinăm în duh şi în adevăr. Totuşi, am pierdut această practică deoarece am pierdut conceptul divinităţii care face acest lucru posibil. Chiar dacă ne-am agăţat de Biblia noastră de studiu Scofield şi chiar dacă noi credem încă în cele şapte doctrine ale credinţei fundamentale, am pierdut venerarea, uimirea, teama şi desfătarea. De ce? Deoarece L-am pierdut pe Dumnezeu sau, cel puţin, am pierdut conceptul nostru înalt şi măreţ despre Dumnezeu – singurul concept despre Dumnezeu pe care îl onorează El.

Astfel, câştigurile pe care le-am acumulat au fost toate externe: Biblii şi şcoli biblice; cărţi, reviste şi mesaje la radio; misiuni şi evanghelizări; numere şi biserici noi. Pierderile pe care le-am suferit au fost toate interioare: pierderea demnităţii, a închinării şi a maiestăţii, a caracterului interior, a prezenţei lui Dumnezeu, a fricii şi a desfătării spirituale.

Dacă am pierdut doar ce este lăuntric şi am câştigat doar ce este exterior, mă întreb dacă, în final, am câştigat ceva. Mă întreb dacă nu suntem cumva într-o stare rea acum. Cred că suntem. Cred că bisericile noastre evanghelice, creştinismul nostru sunt slabe şi anemice, fără un conţinut meditativ, frivole în atitudine şi lumeşti în duh.

Cred că suntem într-o nevoie disperată după o reformă care să aducă înapoi biserica.

Am renunţat să mai folosesc cuvântul „trezire” deoarece avem nevoie de mai mult decât de o trezire. Când marea trezire galeză a venit în mica ţară a Galilor pe la sfârşiul secolului trecut, Duhul Sfânt a avut ceva cu care să lucreze. Oamenii credeau în Dumnezeu, iar noţiunea lor de Dumnezu era înaltă. Dar, din cauza faptului că biserica şi-a pierdut conceptul înalt despre Dumnezeu şi nu mai ştie cum este Dumnezeu, religia ei este slabă şi anemică, frivolă, lumească şi ieftină. Comparaţi predica din biserica de astăzi cu cea a profeţilor evrei, sau chiar cu a unora ca Charles Finney – dacă îndrăzniţi să o faceţi. Cât de serioşi erau aceşti oameni ai lui Dumnezeu! Ei erau oameni ai cerului care au venit pe pământ ca să vorbească oamenilor. Precum Moise a coborât de pe munte cu faţa strălucitoare ca să vorbească oamenilor, tot aşa au apărut şi profeţii şi predicatorii de-a lungul anilor. Erau oameni serioşi, venerabili, măreţi în atitudine şi plini de substanţă în gândire şi în teologie.

Astăzi, însă, predicarea în sensul larg este ieftină, frivolă, de proastă calitate, superficială şi distractivă. Noi, cei din bisericile evanghelice, credem că trebuie să îi distrăm pe oameni, altfel nu se vor întoarce. Ne-am pierdut seriozitatea din predică şi am devenit ridicoli. Ne-am pierdut solemnitatea şi am devenit nişte oameni fără teamă, ne-am pierdut nobleţea şi am devenit grosolani şi superficiali. Ne-am pierdut substanţa şi am devenit animatori. Acesta este un lucru tragic şi îngrozitor.

Comparaţi problema citirii la creştini şi veţi vedea că suntem în aceeaşi situaţie. Nemţii, scoţienii, irlandezii, galezii, englezii, americanii şi canadienii – toţi au o moştenire protestantă comună. Şi ce citeau aceşti înaintaşi protestanţi ai tăi şi ai mei? Ei bine, ei citeau Începutul şi progresul religiei în suflet (The Rise and Progress of Religion in the Soul) de Doddridge. Citeau Trăirea şi moartea sfântă (Holy Living and Dying) scrisă de Taylor; mai citeau Călătoria creştinului (Pilgrim’s Progress) şi Războiul sfânt (Holy War) ale lui John Bunyan; citeau Paradisul pierdut (Paradise Lost) de Milton; mai citeau şi predicile lui John Flavel. Astăzi roşesc atunci când mă gândesc la nutreţul religios care li se dă copiilor. Exista o vreme în care stăteau în cerc în timp ce focul pârâia în vatră şi ascultau un bunic serios dar blând care citea Călătoria creştinului, iar tinerii canadieni şi americani creşteau ştiind totul despre Domnul Făţarnic şi despre restul echipei. Acum citim deşeuri ieftine care trebuie să fie luate cu făraşul şi de care trebuie să scăpăm.

Apoi, mă gândesc la cântecele care sunt cântate acum în atât de multe locuri. Ah, lista cântăreţilor plăcuţi! Este Watts care a scris Dumnezeu, Ajutorul nostru din vremurile trecute (Oh, God, our Help in Ages Past), Zinzendorf care a scris atât de multe imnuri minunate. Apoi a fost Wesley care scris, şi el, atât de multe. A fost Newton, a fost Cooper care a scris Există o Fântână plină de sânge (There is a Fountain Filled with Blood), Montgomery şi cei doi Bernard – Bernard de Cluny şi Bernard de Clairvaux. Au fost Paul Gerhardt şi Tersteegen, Luther şi Kelly, Addison şi Toplady, Senic şi Doddridge, Tate, Brady şi Psaltirea scoţiană. Mai era o întreagă mulţime de alţi scriitori care nu erau aşa de mari ca aceste stele măreţe dar, luaţi împreună, ei au format o Cale Lactee care a înconjurat cerul Protestant.

Am o carte veche de imuri metodiste care a ieşit la tipar în urmă cu o sută unsprezece ani în care am găsit patruzeci şi nouă de imnuri despre atributele lui Dumnezeu. Am auzit spunându se că nu ar trebui să cântăm imnuri cu atât de mulă teologie deoarece minţile oamenilor de astăzi sunt diferite. Acum gândim diferit. Ştiaţi că acele imnuri metodiste erau cântate aproape numai de oameni needucaţi? Erau fermieri, ciobani, crescători de vite, mineri, fierari, tâmplari, culegători de bumbac – oameni simpli de pe tot continentul acesta. Ei cântau acele cântări. Sunt peste 1 100 de imnuri în cartea pe care o am eu şi nici unul dintre ele nu este fără valoare.

În zilele noastre nici nu voi vorbi măcar despre unele dintre deşeurile groaznice pe care le cântăm. Există un cântec scurt care este cântat pe melodia lui În seara aceasta va fi un timp incitant în vechiul oraş (There’ll Be a Hot Time in the Old Town Tonight) care sună cam aşa:

Unu, doi, trei, diavolul se ţine după mine,
Patru, cinci, şase, el aruncă într-una cărămizi,
Şapte, opt, nouă, nu mă nimereşte niciodată,
Aleluia, Amin.

Şi acum dragii sfinţişori ai lui Dumnezeu cântă aceste lucruri. Părinţii noştri cântau Dumnezeu, Ajutorul nostru din vremurile trecute (Oh, God, our Help in Ages Past), iar noi cântăm deşeuri.

Acest declin tragic şi înfricoşător al stării spirituale a bisericilor a apărut ca rezultat al faptului că noi am uitat ce fel de Dumnezeu este Dumnezeu.

Am pierdut viziunea Maiestăţii din înălţimi. În ultimele săptămâni am citit din cartea Ezechiel, am citit rar, am recitit şi am ajuns la acel pasaj grozav, înfricoşător, unde Shekinah, prezenţa strălucitoare a lui Dumnezeu, se ridică dintre aripile heruvimilor, merge la altar, se ridică din altar, se îndreaptă spre uşă şi se aude vâjâitul aripilor (Ezechiel 10:4,5). Apoi, prezenţa lui Dumnezeu pleacă de la uşă spre curtea exterioară (10:18, 19) şi din curtea exterioară pe munte (11:23) şi de pe munte în glorie.

Ea nu s-a reîntors niciodată cu excepţia momentului când a fost întrupată în Isus Hristos atunci când El a umblat printre noi. Dar slava Shekinah care l-a însoţit pe Israel în toţi acei ani, care a luminat tabăra, a dispărut. Dumnezeu nu a mai putut suporta, aşa că şi-a retras Măreţia, slava Shekinah, şi a părăsit templul. Mă întreb câte biserici evanghelice nu L-au întristat pe Duhul Sfânt prin frivolitatea lor, prin superficialitatea, grosolănia şi lumescul lor până când El s-a retras rănit, în tăcere. Trebuie să Îl revedem pe Dumnezeu; trebuie să Îl simţim din nou pe Dumnezeu; trebuie să-L cunoaştem din nou pe Dumnezeu; trebuie să Îl auzim din nou pe Dumnezeu. Nimic mai puţin decât aceste lucruri nu ne va salva.

Nădăjduiesc că veţi avea un duh de rugăciune, că veţi fi vrednici să auziţi aceste lucruri şi că eu voi fi vrednic să vorbesc despre Dumnezeu – Triunul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – cum este El. Dacă am putea restaura din nou cunoaşterea lui Dumnezeu oamenilor, am putea ajuta puţin pentru a aduce o reformă care să Îl restaureze pe Dumnezeu oamenilor. Vreau să închei cu aceste cuvinte ale lui Frederick Faber:

Plin de glorie, plin de minuni,
Maiestate Divină!
Cum strălucesc fulgerele Tale
Printre nesfârşitele tunete.
Ocean neţărmurit! Cine te va măsura?
Propria-Ţi eternitate Te înconjoară,
Maiestate Divină!

O oră cu maiestatea lui Dumnezeu valorează mai mult pentru tine acum şi în eternitate decât toţi predicatorii – inclusiv eu – care s-au ridicat vreodată pentru a-şi deschide Biblia. Vreau o viziune a maiestăţii lui Dumnezeu – nu cum spune acel cântec: „o licărire fugară” – nu, nu vreau nimic fugar, vreau ca licărirea maiestăţii şi a minunii să fie permanentă! Vreau să trăiesc acolo unde faţa lui Dumnezeu străluceşte în fiecare zi. Nici un copil nu spune: „Mamă, lasă-mă să-ţi văd faţa în fugă.” Copilul vrea să fie acolo unde în fiecare minut al unei ore să poată privi în sus şi să vadă faţa mamei.

Fără sfârşit, nemărginit, unic, singur,
Şi totuşi atât de sublim,
Eşti grandios, veşnic,
unic Dumnezeu în Unitate!
Unic în grandoare, unic în slavă,
Cine Îţi va spune povestea minunată,
Trinitate copleşitoare?

Splendori peste splendori strălucind
Schimbându-se şi împletindu-se;
Glorii peste glorii revărsându-se
Toate strălucind diafan!
Cu binecuvântări, laude, adorări
Te întâmpină tremurând naţiunile,
Maiestate Divină!

Acestea sunt zilele omului obişnuit – nu numai că am devenit toţi obişnuiţi, dar L-am mai şi târât pe Dumnezeu pe treapta noastră mediocră. Lucrul de care avem nevoie disperată este o concepţie înaltă despre Dumnezeu. Poate printr-o predicare loială, prin rugăciune şi prin Duhul Sfânt putem vedea „Splendori peste splendori strălucind/ Schimbându-se şi împletindu-se.” Poate putem vedea „Glorii peste Glorii revărsându-se/ Toate strălucind diafan!” Iar lui Dumnezeu îi putem da „binecuvântări, laude, adorări” cu care „Te întâmpină tremurând naţiunile, Maiestate Divină!”