Editorial

Toate indicaţiile în Scriptură ne arată clar că relatarea despre Nicodim care-L caută pe Domnul nostru Isus Hristos înainte de moartea şi învierea Sa este de o mare importanţă pe tărâmul credinţei creştine.

Dintre toate miliardele de oameni care au trăit în lume; dintre toate milioanele de evrei care trăiau în lume; şi dintre zecile de mii de oameni care urmau tradiţia Fariseilor, Duhul Sfânt a găsit nimerit să lase un fascicul de lumină pătrunzător să vină peste un singur om – Nicodim, Fariseu în Israel.

Am ajuns să înţelegem că Duhul Sfânt este extrem de econom în folosirea cuvintelor în revelaţia divină. Prin Ioan, Duhul Sfânt a dedicat un total de douăzeci şi unu de versete pentru a istorisi vizita lui Nicodim la Isus; aflăm ce I-a spus el lui Hristos şi ce i-a spus Hristos lui.

Lucrul acesta, fără nicio altă consideraţie, ne face să credem că aceasta este o istorisire de mare importanţă. Dacă nu ar fi fost importantă, Dumnezeu nu ar fi lăsat-o consemnată.

De aceea, vrem să ne apropiem cu respect, cu reverenţă şi cu o minte scrutătoare.

Să ne gândim la acest om, Nicodim, în contextul zilelor lui şi al vremii în care trăia. Era un Fariseu. Era un membru al celei mai stricte secte din viaţa religioasă a lui Israel. Era fundamentalist prin excelenţă, urmând iudaismul în intepretările cele mai stricte şi mai înguste ale literei Legii.

De asemenea, ni se face cunoscut faptul că Nicodim era un conducător în Israel, unul dintre cei şaptezeci de membri ai influentului Sinedriu, un tribunal nu chiar echivalent cu Curtea noastră Supremă, dar foarte asemănător, având autoritate atât executivă, cât şi juridică.

Membrii Sinedriului erau din familiile „privilegiate” ale lui Israel. Marele Preot era preşedintele. Marii preoţi anteriori care mai trăiau încă erau şi ei membri. Câţiva bătrâni şi funcţionari juridici erau membri, alături de cărturari influenţi din acea perioadă. Este interesant, de asemenea, că membrii Sinedriului puteau fi ori Farisei, ori Saduchei, lucru care corespunde într-un sens cu faptul că, astăzi, judecătorii de la Curtea Supremă pot fi ori republicani, ori democraţi.

Relatarea Bibliei ne spune clar că numai unul dintre cei şaptezeci de membri ai Sinedriului din acea vreme s-a deranjat să-I ia un interviu lui Isus din Nazaret, şi acesta era Nicodim. El a trecut peste acea mare prăpastie care îi separa pe atunci.

Ne spune aceasta ceva cu privire la esenţa credinţei?

Nicodim a venit la Isus noaptea, evident, din prudenţă. Sigur că ştia ceva despre ce l-ar fi putut costa interesul real manifestat pentru Persoana sau lucrarea acestui Isus din Nazaret.

Ştia că ucenicii lui Isus abandonaseră tot, lăsaseră totul în urmă. Credinţa lor în cauza Lui a adus cu sine un preţ pentru fiecare dintre ei.

În ziua de azi, există o tendinţă a promotorilor creştini entuziaşti să susţină că esenţa credinţei este aceasta: „Vino la Isus – nu te va costa nimic! Preţul a fost plătit în întregime – nu te va costa nimic!”

Fraţilor, aceasta este o jumătate de adevăr periculoasă. Întotdeauna este un preţ când vine vorba de mântuire şi de ucenicie.

Dar unii vor spune: „Nu asta învaţă misionarii peste tot în lume? Nu spun ei: «Veniţi! Totul este fără plată. Isus a plătit tot»?”

Harul lui Dumnezeu este fără plată, nu poate fi îndoială în privinţa asta. Niciun om din toată lumea aceasta nu poate să facă o plată umană pentru a primi mântuirea sau iertarea păcatelor. Cunosc însă misionarii destul de bine să ştiu că ei nu s-ar duce niciodată la oamenii de oriunde din lume ca să-i înveţe doar: „Nu trebuie să faci nimic. Credinţa ta în Isus Hristos nu te va costa nimic.”

Tot primesc o revistă în cutia poştală – cineva mi-o trimite într un ambalaj simplu fără adresa expeditorului. Dacă cineva dintre voi ştie cine mi-o trimite, puteţi să-i spuneţi să se oprească.

Omul care editează această revistă predică şi la radio, iar filosofia pe care o răspândeşte este aceasta: „Toţi oamenii din lumea asta au credinţă. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă îndreptaţi credinţa în direcţia corectă. Îndreptaţi-o spre Hristos şi totul va fi în regulă!”

Iată într-adevăr o înţelegere greşită cu privire la ceea ce spune Biblia despre om, despre Dumnezeu şi despre credinţă. Este o înţelegere greşită cultivată de diavolul însuşi.

Apostolul Pavel le-a spus clar şi răspicat credincioşilor că „nu toţi au credinţă”.

De fapt, credinţa este o plantă rară. Credinţa nu este o plantă care creşte peste tot pe marginea drumului. Nu este o plantă comună pe care o au toţi.

Credinţa este o plantă rară şi minunată care trăieşte şi creşte numai în sufletul pocăit.

Învăţătura că toţi au credinţă şi că tot ce avem de făcut este să o folosim, este pur şi simplu o formă de umanism ascunsă sub masca creştinismului. Vă avertizez că orice credinţă care aparţine tuturor este o credinţă umanistă, şi nu este credinţa care mântuieşte. Nu este acea credinţă pe care o dăruieşte Dumnezeu unei inimi frânte.

Cred că trebuie să ne fie clar că Nicodim, un conducător în Israel, ştia ce avea să îl coste discuţia cu Isus despre chestiuni legate de credinţă, de planul lui Dumnezeu şi de viaţa veşnică. El căuta o cale.

Vă voi împărtăşi aici câteva cercetări şi speculaţii pe care învăţaţii şi scriitorii ni le-au oferit cu privire la anii istorici de după moartea şi învierea lui Hristos.

Trebuie să înţelegeţi că fiecare dintre aceste speculaţii istorice este urmată de câte un semn de întrebare; totuşi, ar trebui să ştim ceea ce sugerează învăţaţii.

Unii învăţaţi cred că acest Nicodim era Nicodim Ben Gorian, un frate al istoricului evreu renumit, Flavius Josephus. Despre acest Nicodim se spune că era unul dintre cei mai bogaţi trei oameni din Ierusalim, la acea vreme.

Fie că este istorie, fie legendă, istorisirea care s-a transmis de-a lungul secolelor ne spune că fiica lui Nicodim Ben Gorian a ajuns să strângă porumbul şi grâul de pe străzile Ierusalimului, care cădea din sacii cu hrană de la gâtul cailor ce treceau pe drum. Aduna ce putea, ca să aibă ce să coacă şi să mănânce.

De ce fiica unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Ierusalim a ajuns să fie aşa de flămândă?

Istoricii sugerează cel puţin că, atunci când Nicodim a împărtăşit soarta cu Isus, Hristosul, a fost deposedat de tot ce avea de către cei din conducerea societăţii. Averea lui a fost confiscată, iar el a fost alungat ca şi cum ar fi fost lepădătura pământului.

E destul de clar că Nicodim a venit la Isus noaptea – şi acest lucru a rezultat într-o grămadă de acuzaţii aduse la adresa lui de-a lungul secolelor. Dar el a venit căutând o cale. A venit cercetând. A venit cu întrebări. Din poziţia temporală favorabilă în care suntem, credem că el era sensibil din punct de vedere spiritual şi că era în căutare de răspunsuri cu privire la lucrurile lui Dumnezeu pe care nu le cunoştea.

Îngăduiţi-mi să vă spun ce îmi sugerează mie venirea lui la Isus. Îmi spune că sufletul omului este conceput într-un chip prea minunat, este născut prea nobil şi este în sine un univers prea măreţ şi misterios, care nu poate fi mulţumit vreodată cu altceva mai puţin decât cu Isus Hristos, Fiul etern al lui Dumnezeu.

Venirea lui la Isus sugerează faptul că numai Isus Hristos este de ajuns; doar în Isus Hristos sunt răspunsuri adecvate la întrebările pe care oamenii le-au pus mereu cu privire la Dumnezeu, la veşnicie, la viaţă, iertare şi binecuvântare.

Pot să-mi asum răspunderea şi să vă asigur fără nicio ruşine că nu contează cine eşti, vei afla fie acum, fie mai târziu în viaţa ta, fie la moarte, fie în lumea ce va veni, că doar Isus Hristos este de ajuns.

Acum, din câte ştim noi, dintre toţi cei şaptezeci de conducători din Sinedriul de atunci despre care vorbim, doar unul a trecut de partea cealaltă şi a venit la Isus să-I pună întrebări cu privire la viaţa veşnică şi la Împărăţia lui Dumnezeu.

De ce a fost Nicodim acela? El era despărţit de Isus Hristos de aceeaşi mare prăpastie a tradiţiei şi a obiceiurilor religioase care Îl despărţea pe Isus de toţi ceilalţi şaizeci şi nouă de conducători din Israel.

Nicodim era într-o poziţie înaltă de conducere, iar Isus era un simplu tâmplar care devenise învăţător.

Prin însăşi natura lor, cei din Sinedriu erau specializaţi în bigotismul religios, în timp ce Isus, cu siguranţă, era orice altceva dar nu un bigot îngust. Filosofia religioasă a lui Isus era la fel de vastă ca Palestina, şi la asta puteţi să adaugaţi şi ţinuturile mediteraneene.

Pe lângă mândria poziţiei înalte, Nicodim moştenise probabil şi prejudecata aspră pe care orice membru iudeu educat al Sinedriului ar fi simţit-o faţă de tâmplarii de jos şi faţă de pescarii neînvăţaţi.

De ce ar căuta Nicodim cu bună ştiinţă să treacă peste această prăpastie?

Ce putere misterioasă a putut să pună stăpânire pe mintea şi conştiinţa omului Nicodim, dar nu şi pe ceilalţi şaizeci şi nouă?

E posibil să fi fost din cauza faptului că, în calitate de om, era pur şi simplu mai sensibil la glasul lui Dumnezeu şi la strădaniile lăuntrice ale lui Dumnezeu în fiinţa lui?

M-aţi auzit vorbind destul de des despre harul anterior al lui Dumnezeu – acea lucrare tainică, misterioasă a lui Dumnezeu săvârşită în sufletele oamenilor, care îi întoarce spre El Însuşi, îi influenţează înspre El şi-i atrage ca un magnet la El.

Cu siguranţă este adevărat că dacă nu ar fi fost lucrarea anterioară pe care Dumnezeu o face înlăuntrul inimilor bărbaţilor şi femeilor, nu ar fi putut avea loc niciodată convertirea. Aşadar mă întreb dacă omul acesta, Nicodim, era pur şi simplu mai sensibil la această acţiune a lui Dumnezeu decât ceilalţi şaizeci şi nouă.

Oh, credeţi cumva că Dumnezeu l-a ales pe Nicodim, l-a selectat doar pe el, şi i-a lăsat pe ceilalţi şaizeci şi nouă să plece?

Nimeni, nici într-o mie de ani de răsfoire prin marea Biblie familială, nu m-ar putea face vreodată să cred că Dumnezeu a fost părtinitor în vreun fel. Inima lui Dumnezeu care tânjea după Nicodim tânjea şi după ceilalţi oameni din Sinedriu.

Dar numai Nicodim a venit – şi eu cred că a venit fiindcă era mai sensibil la glasul lui Dumnezeu şi la Duhul lui Dumnezeu.

Noi avem aceleaşi condiţii în bisericile de astăzi. Vorbesc despre unii dintre voi care aţi crescut în cămine creştine. Aţi crescut în şcoala duminicală. Ţi-ai scos primul dinte de lapte ascunzându-te după cartea de cântări când mama nu te urmărea.

Totuşi, până în ziua de azi, nu te-ai împăcat cu Dumnezeu. Unii dintre voi v-aţi predat pe jumătate, dar nu aţi putut niciodată să vă desfătaţi în Domnul. Motivul este că vă lipseşte sensibilitatea faţă de glasul lui Dumnezeu şi că prea puţin vă pasă de voia lui Dumnezeu. Dacă glasul şi preocuparea Duhului lui Dumnezeu nu mişcă ceva în duhul tău în fiecare zi, nu vei fi un creştin cine-ştie-ce – asta în cazul în care măcar eşti creştin.

Cred că Nicodim avea o sensibilitate în duhul lui care-l determina să facă ceva, să acţioneze şi să pună întrebări. Cred că trebuie să fi fost mai receptiv la impulsurile spirituale decât ceilalţi lideri dintre evreii de atunci.

Gândiţi-vă la acest om: cu toate că era un Fariseu strict, un membru al Sinedriului, blestemat, am putea spune, cu mândria poziţiei înalte, cu prejudecată religioasă şi cu bigotism, el tot a dat dovadă de receptivitate la imupulsurile spirituale.

Fraţilor, nu mă deranjează să vă spun că eu vreau să păstrez acest fel de receptivitate spirituală vie înlăuntrul sufletului meu!

Aş vrea mai degrabă să îmi pierd un picior şi să şchiopătez tot restul vieţii decât să îmi pierd sensibilitatea faţă de Dumnezeu, faţă de glasul Lui şi faţă de lucrurile spirituale. Oh, vreau să păstrez lucrul acesta în mine, în sufletul meu!

Mai cred ceva despre acest Nicodim: el trebuie să fi avut o umilinţă de bază pe care ceilalţi nu o aveau.

Vă avertizez că sunt mulţi oameni printre noi care nu se vor împăca niciodată cu Dumnezeu, iar motivul este că pur şi simplu nu vor să se smerească, niciodată!

Unii nu se pot smeri suficient nici măcar să meargă la biserică, unde predicarea este simplă şi Evanghelia este îngustă. Noi, cei de aici – din această biserică – ştim lucrurile acestea. Avem o reputaţie bună: ne plătim facturile la timp, ajutăm oamenii care sunt în nevoie şi nu mulţi din această biserică ajung la închisoare. Dar în ciuda acestui lucru, mulţi din afară cred că noi suntem excentrici, puţin deplasaţi, prea dogmatici când vine vorba de lucrurile lui Dumnezeu. Ştiţi, e nevoie de o oarecare umilinţă ca să-ţi uneşti soarta de oameni care sunt suficient de serioşi în privinţa priorităţilor spirituale, încât să îi determine pe cei din afară să aibă sentimentul că avem nevoie de ajutor psihiatric.

Ei bine, vă amintesc că Domnul nostru Isus avea tot timpul în jurul Lui o astfel de mulţime. El era considerat un om foarte ciudat pe vremea Lui – aşa că cei care au renunţat la tot ca să-L urmeze erau consideraţi de asemenea foarte ciudaţi.

Cred că Nicodim a avut un simţ al umilinţei plin de har, ca să vină la Isus.

De fapt, mândria este o însuşire teribilă a omenirii; nu doar pe vremea lui Isus, ci şi în zilele noastre. Să vă dau un exemplu: am auzit un reportaj de ştiri în care unul dintre cei mai înalţi oficiali din India încerca să îşi ceară scuze de la lume pentru un reportaj internaţional care spunea că misionarii creştini erau împiedicaţi în lucrarea lor din India. „Vreau să ştiţi că reportajul nu este adevărat”, a spus el. „Noi nu împiedicăm răspândirea doctrinei creştine în India. De fapt, am aflat că au fost chiar câţiva oameni de castă inferioară care au crezut învăţătura creştină.” Oh, ce mândrie crescândă trebuie să fi fost în glasul acelui oficial când spunea aceste lucruri. Cei neajutoraţi şi deznădăjduiţi din casta inferioară a ţării lui – el nu avea să le stea în cale dacă aceştia vroiau să creadă în Isus Hristos.

Bigotismul mândriei umane – îl veţi găsi peste tot în lume. Se ospătează din aproape orice lucru care îl îngraşă! În contrast cu acest context al vizitei lui Nicodim aş vrea să ne uităm la exemplul altor câţiva care au venit la Isus din diferite nivele de trai şi cultură.

Unul a fost tânărul bogat şi orice om care a citit Biblia îşi va aduce aminte de el, pentru că el este considerat de atât de mulţi oameni a fi un exemplu de om model.

El avea patru lucruri care-l avantajau, lucruri pe care toţi ar vrea să le aibă şi să le imite. Avea bogăţie şi moralitate, poziţie bună şi tinereţe. Parcă aud mamele din Israel dându-l pe acest om de exemplu înaintea copiilor lor: „dacă vreţi să fiţi ca cineva în mod particular, alegeţi-l pe tânărul acesta bogat ca model al vostru!”

În gândurile lor, mulţi oameni sunt siguri că s-ar bucura de pace lăuntrică, numai dacă ar fi tineri, bogaţi, dacă ar avea o poziţie înaltă şi dacă ar trăi cu standarde morale bune.

Dar când acest tânăr a venit la Isus, chiar prima lui întrebare a dat un indiciu al lipsei sale de satisfacţie în viaţă: „Ce bine să fac să am viaţă veşnică”? (Mat. 19:16).

Era tânăr, dar ştia că îl aştepta o zi când avea să fie zbârcit, neputincios, când avea să tremure din cauza vârstei şi că, în final, avea să stea întins şi nemişcat pe patul de pe care nu se va mai ridica niciodată.

Mai ştia şi că bogăţia lui nu-l va putea ajuta în acele momente. Ştia că îşi va pierde poziţia şi locul îi va fi luat de un altul. Nici chiar moralitatea nu era răspunsul suficient pentru viaţa viitoare.

A conştientizat că trebuia să afle şi să descopere ceva care să aibă veşnicia în sine.

Fraţilor, permiteţi-mi să vă spun că până când nu suntem cu adevărat convertiţi la Hristos şi până când sfinţenia lui Hristos nu intră în inimile şi în vieţile noastre, noi toţi facem parte integrantă dintr-o mare înşelăciune: pretindem că putem avea pacea minţii, că putem fi relativ fericiţi şi că ne putem realiza în viaţă dacă avem tinereţe, bogăţie, moralitate şi o poziţie înaltă.

În acest sens, faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, David nu a trebuit niciodată să îşi ceară scuze pentru că a scris că „orice om este înşelător”.

Tot acest concept uman de succes, fericire şi pace interioară bazat pe cine suntem noi şi pe ceea ce avem este complet fals, după cum a aflat şi tânărul bogat.

Singurul cuvânt important lipseşte din toate acestea, şi acesta este cuvântul „etern”.

Acel tânăr bogat ştia, aşa cum ştim şi noi toţi, că nu există nicio persoană vie care să aibă tinereţe eternă sau bogăţie eternă; care să aibă o neprihănire eternă, o poziţie sau o stăpânire veşnică.

Cuvântul „etern” nu era acolo. Tânărul bogat a aflat că în limita voinţei pe care i-o dăduse Dumnezeu, el trebuia să aleagă între lucrurile care trec şi lucrurile de valoare veşnică.

Gândiţi-vă împreună cu mine şi la famenul Etiopian a cărui istorisire este în Faptele Apostolilor, capitolul opt. Observaţi lucrurile pe care le putea oferi din punct de vedere omenesc. Avea o mare autoritate, mult prestigiu şi o religie dobândită. Avea putere şi autoritate datorită poziţiei sale sub domnia reginei Etiopiei. Era un prozelit evreu care îndeplinise ritualurile religioase ce l-au adus în religia iudaică.

El venise la Ierusalim să ia parte la una dintre sărbătorile religioase ale noii sale credinţe.

Dar era un om cu discernământ, gânditor şi neîmplinit.

Legănarea cădelniţei ca parte a ritualului, cântecele preoţilor, măreţia formelor de închinare – niciuna dintre acestea nu i-a făcut inima să cânte, niciuna nu l-a adus în punctul în care să se bucure şi să se veselească.

Dar când evanghelistul Filip i-a predicat despre Isus, când l-a întâlnit pe Isus prin intermediul unei credinţe salvatoare şi active, Biblia ne spune că a plecat plin de bucurie.

Doar Isus, Hristosul, Fiul etern al lui Dumnezeu este de ajuns. Omul trebuie să înfrunte adevărul că religia nu este suficientă – şi niciodată nu va fi.

Oh, e uimitor cât de multe lucruri vor să-ţi facă oamenii religioşi. Pot să înceapă de când ai opt zile cu circumcizia şi să sfârşească cu ultimele ritualuri când vei avea 108 ani – şi în tot acest timp, te vor tot freca, sau îţi vor mai pune ceva în jurul gâtului, sau te vor face să mănânci ceva anume, sau vor insista să nu mănânci ceva anume. Te vor manipula, te vor vătăma şi îţi vor freca sufletul tot timpul – şi când totul se va sfârşi, vei fi la fel cum erai înainte. Eşti doar un păcătos decorat şi masat – un păcătos care nu a mâncat carne sau invers, un păcătos care a mâncat peşte.

După ce religia a făcut tot ce a putut, tu eşti tot un păcătos care fie a mers la templu, fie nu a mers. Dacă vii la biserică, eşti tot un păcătos care vine la biserică. Dacă nu ai mers la biserică, eşti tot un păcătos care nu a mers la biserică.

Măsurat din toate direcţiile şi privit din toate punctele de vedere, noi suntem tot păcătoşi dacă tot ce avem este doar ceea ce religia ne-a oferit şi a încercat să facă pentru noi. Religia ne poate aduce succes, ne poate educa, antrena, instrui şi disciplina; şi când toate acestea se sfârşesc, încă există ceva înlăuntrul fiinţelor noastre care strigă: „Eternitatea este în inima mea, iar eu nu am găsit nimic care să o satisfacă.”

Aşadar vei căuta şi vei căuta mereu până când îl vei găsi pe Hristos, căci numai Hristos este de ajuns să satisfacă tânjirea eternă din sufletele noastre.

Acum gândiţi-vă împreună cu mine la Lidia, din Faptele Apostolilor capitolul 16.

Lidia era o femeie de carieră, în toată regula. Aş spune că ea nu s-a născut la timpul potrivit, s-a născut cu mult înainte ca femeile să fie femei de afaceri, cu mult înainte de a exista legi şi amendamente care să dea libertate femeilor.

Trebuie să spun femeilor din ziua de azi că noi le-am făcut libere ca să fie la fel de rele ca şi bărbaţii – şi să fie la fel de mizerabile! Le-am dat libertate ca să blesteme, să înjure, să spună lucruri murdare şi să fumeze ţigări. Le-am dat libertate să-şi stabilească propria lor moralitate, să ţină discursuri politice obraznice şi, bineînţeles, să voteze la fel de orbeşte ca bărbaţii.

Dumnezeu ştie că nu pot face nimic în privinţa aceasta, doamnelor. Voi doar vă uitaţi la mine şi ridicaţi din umeri; treceţi pe lângă mine împingându-mă şi-mi luaţi locul în autobuz!

Ei bine, Lidia era o femeie care, cu siguranţă, credea că găsise libertatea şi satisfacţia în acea eră în care femeile nu erau deloc trecute la număr; doar bărbaţii erau număraţi. Ea era o vânzătoare de purpură. Călătorise prin naţiunile din acea vreme. Ar fi trebuit să fie cea mai fericită femeie din Asia Mică.

În cetatea Filipi, pe malul râului unde se întâlneau câteva femei în ziua de Sabat să se roage, Lidia l-a auzit pe apostolul Pavel vorbind despre moartea şi învierea Domnului Isus Hristos, iar relatarea ne arată că Domnul i-a deschis inima. Ea şi-a pus cu bucurie credinţa în Hristos şi a fost botezată.

Lidia i-a spus cu umilinţă lui Pavel: „dacă tu crezi că sunt o credincioasă, vino în casa mea şi fă din ea centrul misiunii tale.”

Aceasta era Lidia. Ea a descoperit faptul că libertăţii ei, carierei şi abilităţilor ei le lipsea cuvântul „etern”. Acum, găsise răspunsul, singurul răspuns, în Isus Hristos, Fiul etern, Mântuitorul.

Natanael a venit la Isus, iar el era un caz interesant. Relatarea Bibliei nu ne spune prea multe despre el – dar cred că s-ar putea spune pe drept că era un om la fel de plin de prejudecată ca orice alt om de pe drum.

Când Filip i-a spus că ucenicii îl găsiseră pe Mesia despre care vorbea Vechiul Testament, Natanael a dat răspunsul cinic: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret”?

Vedeţi voi, Natanael era un om de rând, simplu, care trăia de pe o zi pe alta, dar trăia sub umbra umanităţii lui şi, pur şi simplu nu putea face soarele să apară.

Dar când a venit la Isus şi a aflat că El îl cunoştea mai bine decât se cunoştea el pe sine, deodată a ajuns sub razele puternice ale soarelui şi I-a mărturisit lui Isus: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Cu-adevărat, calea omului nu este în voia lui; aşa a spus Duhul Sfânt. Doar Isus Hristos, Fiul etern, este de ajuns. Ne-am pus întrebarea de ce a venit doar Nicodim. Ne-am putea întreba de ce inima Lidiei a răspuns în timp ce multe alte femei de pe vremea ei nu au răspuns chemărilor lui Hristos. De ce a răspuns Natanael la invitaţia lui Isus din ziua aceea, în timp ce mulţi alţii erau fie indiferenţi, fie plini de ură?

Eu cred cu adevărat în acea lucrare tainică şi misterioasă a lui Dumnezeu săvârşită în pieptul omenesc, adânc înlăuntrul fiinţelor bărbaţilor şi femeilor.

Cred că aceleaşi întrebări se pot pune şi cu privire la mărturia mea despre felul în care am găsit iertarea şi harul mântuitor al lui Dumnezeu în Mântuitorul, Isus Hristos.

În descendenţa din care provin exista ceva anume care era aproape anti-religie. Era moralitate până la un anumit punct – dar nu religie. Erau atitudini reci, pământeşti, profane.

Acest lucru trebuie să-l spun şi despre tatăl meu şi despre mama mea. Standarde omeneşti înalte, moralitate – dar fără absolut niciun gând despre Dumnezeu. Dumnezeu putea foarte bine să nu existe. Părinţii mei păreau să nu aibă nicio licărire de dorinţă după Dumnezeu.

Îmi puteţi spune de ce, atunci, la vârsta de şaptesprezece ani, ca băiat împresurat sută la sută de necredinţă, m-am dus în mansarda casei părinteşti, am îngenuncheat şi mi-am încredinţat inima şi viaţa lui Isus Hristos? Îmi puteţi spune cum am putut să fiu convertit cu adevărat şi în întregime fără ajutorul nimănui din afară? În cazul meu, când am venit prin credinţă la Isus Hristos, nu era nici măcar o fiinţă umană care să mă ajute. Nu era nimeni cu un Nou Testament subliniat care să-mi arate cât de uşor este. Nu era niciun prieten care să-şi pună mâna pe umărul meu şi să se roage lângă mine. Nu pot răspunde la întrebările „de ce?”. Nu pot decât să mărturisesc că întoarcerea şi convertirea mea la Isus Hristos a fost la fel de reală precum orice altă convertire a vreunui om. Spuneţi-mi voi de ce. Eu nu ştiu. Nu pot să spun decât că ştiu că există ceva ce se numeşte lucrarea tainică a lui Dumnezeu în acea fiinţă umană care are sensibilitatea să audă chemarea lui Dumnezeu.

Oh, omule – dacă simţi zvâcnitura lui Dumnezeu în pieptul tău, ce fericit ar trebui să fii. Ce privilegiu minunat şi misterios dacă simţi zvâcnitura lăuntrică a lui Dumnezeu în adâncul tău şi dacă auzi şoapta tainică pe care nu mulţi oameni o aud; să fii pe lista de aşteptare a lui Dumnezeu, pe lista activă a lui Dumnezeu pentru lucrarea lăuntrică.

Dragul meu seamăn, fă ceva în privinţa asta! Aminteşte-ţi, o mie de oameni lucrează acolo unde lucrezi tu şi, probabil, tu eşti singurul care simte această zvâcnitură. Dumnezeu tânjeşte după toţi, dar ei nu ascultă. Ei nu vor să asculte şi ucid această zvâcnitură dinlăuntrul lor.

Dacă încă este vie şi zvâcneşte în inima ta, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi urmează lumina – „Să vină fiecare suflet apăsat de păcat, la Domnul este milă.”