Viețile titanilor credinței mărturisesc că Dumnezeu merită să fie glorificat prin închinare în casele noastre zilnic. Astfel, se cunoaște faptul că primele generații de creștini se închinau constant împreună în familiile lor. Lyman Coleman, un cercetător al creștinismului timpuriu, scria despre practica închinării în familie a creștinilor în primele secole ce au succedat timpurile Noului Testament astfel: 

Devreme, în fiecare dimineață, familia se strângea împreună și citea un pasaj din Biblie din Vechiul Testament, apoi cânta un imn și se ruga, aducând mulțumire Celui Preaînalt pentru protecția din timpul nopții și pentru bunătatea Lui de a-i fi trezit pe fiecare cu sănătate în trup și integritate mentală și, în același timp, mila Lui era cerută pentru protejarea de pericolele și ispitele din timpul zilei, făcându-i credincioși în fiecare datorie a lor și ajutându-i în a umbla în vrednicia unui adevărat creștin... Seara, înainte de culcare, familia se aduna împreună din nou, iar momentele de închinare erau asemenea celor de dimineață, cu o singură diferență – aceea că timpul era mult prelungit față de cel alocat la începutul zilei. 

Tertulian 
În secolul II d. Chr., teologul Tertulian a scris despre căsătoria între credincioși. Chiar dacă a idealizat aceste relații fără doar și poate, în mijlocul descrierilor sale se regăsea și închinarea familială, ca o parte integrantă din viața creștină a căminului: 

Ei se roagă împreună, se închină împreună, postesc împreună; se învață unii pe alții, se încurajează unul pe altul, se întăresc împreună... Ei cântă psalmi și imnuri împreună, străduindu-se să aducă o laudă cât mai bună lui Dumnezeu. Ascultând și privind la aceste momente, Cristos se bucură. 

Ioan Gură de Aur 
Despre acest om, considerat a fi unul dintre cei mai mari predicatori din istoria bisericii, arhiepiscop al Constantinopolului în sec. IV, Philip Schaff spunea că Ioan „a îndemnat ca fiecare cămin să fie o biserică, și fiecare cap de familie să fie un păstor spiritual, având în vedere răspunderea pe care o are față de fiecare copil al său.” 

Martin Luther 
Pentru că accesul la Scriptură în mod individual devenise tot mai rar și tot mai costisitor, iar ierarhiile clericale se înmulțeau progresiv, închinarea în familie aproape că s-a pierdut în acest punct al istoriei, și așa a continuat până la Reformă. Dar când Biblia a intrat în casele oamenilor, și închinarea în cadrul familiei a reapărut. În vremea lui Martin Luther această tendință a renăscut, iar recuperarea închinării familiale a început. Luther predica aproape zilnic, conducea o biserică și scria foarte multă teologie și comentarii biblice. Dar, a recunoscut, așa cum ar trebui să o facă orice soț sau tată creștin, că avea responsabilitatea să conducă închinarea ca un păstor și în familia lui. Într-una dintre lucrări, Luther scrie: 

Avraam avea în cortul său o casă a Domnului și o biserică, așa cum astăzi orice tată credincios și cu frică de Domnul își instruiește copiii spre a trăi în evlavie. Așa că o astfel de casă este de fapt și o școală, și o biserică, iar capul familiei este un episcop și un preot al căminului. 

John Knox 
O jumătate de secol mai târziu, în sec. XV, John Knox a condus Reforma din Scoția. Acesta este omul lui Dumnezeu despre care Maria, regina romano-catolică a Scoției, spunea: „Mă tem de rugăciunile lui John Knox mai mult decât de toate armatele Europei la un loc”. Într-o scrisoare din 1556 trimisă fraților săi din Scoția, John Knox scria despre închinarea în familie: „Fraților, voi sunteți investiți de Dumnezeu ca să vă conduceți casele în frica de Domnul, potrivit Cuvântului Său... Așadar, eu vă spun că trebuie să îi faceți [pe cei dragi] părtași citirii, încurajărilor și rugăciunii împreună, cel puțin o dată pe zi.”