Nimic altceva nu ar putea să descopere atât de bine frica şi
nesiguranţa dintre oameni ca punctul până la care va merge un om ca
să-şi ascundă adevăratul sine de ceilalţi, şi chiar de proprii ochi.
Aproape toţi oamenii trăiesc din copilărie până la moarte în spatele unei perdele semiopace, de unde ies pentru scurt timp când sunt forţaţi de un şoc emoţional, după care se refugiază cât de repede posibil înapoi în ascunzătoare. Rezultatul acestei disimulări este că oamenii rareori îşi cunosc semenii aşa cum sunt de fapt şi, mai rău decât atât, camuflajul este atât de reuşit încât de cele mai multe ori nici măcar ei nu se prea cunosc pe ei înşişi.
Cunoaşterea de sine este de o importanţă atât de critică pentru noi în căutarea lui Dumnezeu şi a neprihănirii Sale încât avem o mare obligaţie de a face imediat orice este necesar pentru a îndepărta masca şi a permite ca adevăratul nostru sine să fie cunoscut. Este una dintre tragediile supreme în religie faptul că atât de mulţi dintre noi avem o părere atât de înaltă despre noi înşine când evidenţele arată tocmai contrariul; şi admiraţia noastră de sine blochează efectiv orice efort posibil de a descoperi un remediu pentru starea noastră. Numai omul care ştie că e bolnav se va duce la medic.
Acum, adevărata noastră stare morală şi spirituală poate fi dezvăluită numai de Duhul şi de Cuvânt. Judecarea finală a inimii Îi aparţine lui Dumnezeu. Există un sens în care nu trebuie să îndrăznim să ne judecăm unii pe alţii (Matei 7:1-5) şi în care nici măcar nu ar trebui să încercăm să ne judecăm pe noi înşine (1 Corinteni 4:3). Judecarea finală Îi aparţine Celui ai cărui ochi sunt ca para focului şi care vede prin faptele şi gândurile oamenilor. Eu, unul, mă bucur să las în seama Lui ultimul cuvânt.
Există, totuşi, un loc pentru judecarea de sine şi este o nevoie reală să o punem în practică (1 Corinteni 11:31,32). În timp ce descoperirea noastră de sine e foarte probabil să nu fie completă şi judecarea noastră de sine este, aproape cu siguranţă, părtinitoare şi imperfectă, totuşi avem toate motivele să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt în efortul Lui blând de a ne localiza din punct de vedere spiritual pentru ca noi să putem face corectările pe care le cer circumstanţele. Faptul că Dumnezeu deja ne cunoaşte în detaliu este cert (Psalmul 139:1-6). Rămâne ca noi să ne cunoaştem pe noi înşine cât mai precis posibil. În scopul acesta, voi oferi câteva reguli pentru ne descoperi pe noi înşine; şi dacă rezultatele nu sunt exact aşa cum ne-am dori, cel puţin pot fi mai bune decât să nu cunoaştem niciun fel de rezultat. Putem să ne cunoaştem prin următoarele:
1. Ceea ce vrem cel mai mult. Nu trebuie decât să ne liniştim, să ne adunăm gândurile, să aşteptăm ca freamătul blând dinlăuntrul nostru să se liniştească şi apoi să ascultăm cu atenţie strigătul sleit al dorinţei. Întreabă-ţi inima: Ce ai vrea să ai mai mult decât orice în lumea asta? Respinge răspunsul convenţional. Insistă asupra răspunsului adevărat şi când îl vei auzi, vei şti ce fel de persoană eşti.
2. Lucrurile la care ne gândim cel mai mult. Necesităţile vieţii ne constrâng să ne gândim la multe lucruri, dar adevăratul test este la ce ne gândim voluntar. Este mai mult decât probabil că gândurile noastre se vor aduna în jurul comorii ascunse a inimii noastre, şi oricare ar fi aceasta, ea va dezvălui ceea ce suntem. „Acolo unde este comoara voastră, este şi inima voastră.”
3. Cum ne folosim banii. Din nou, trebuie să ignorăm chestiunile în privinţa cărora nu suntem în totalitate liberi. Trebuie să ne plătim dările şi să ne îngrijim de necesităţile vieţii pentru noi înşine şi pentru familie, în cazul în care ea există. Aceasta este doar ordinea stabilită şi nu spune prea multe despre noi. Dar banii care rămân şi pe care îi putem folosi aşa cum dorim – aceasta ne va spune într-adevăr multe! Am face bine să ascultăm ce ne spune.
4. Ce facem cu timpul liber. O mare parte a timpului nostru este deja acaparată de cerinţele vieţii civilizate, dar tot avem ceva timp liber. Ce facem cu el este vital. Majoritatea oamenilor îl irosesc holbându-se la televizor, ascultând radio-ul, citind producţia ieftină a presei sau angajându-se într-o trăncăneală inutilă. Ceea ce fac cu timpul meu dezvăluie ce fel de om sunt.
5. Tovărăşia care ne place. Există o lege a atracţiei morale care atrage orice om către tovărăşia care este cel mai asemănătoare cu el însuşi. „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor.” Unde ne ducem atunci când suntem liberi să ne ducem unde vrem este un indice aproape infailibil al caracterului nostru.
6. Pe cine şi ce admirăm. De mult timp suspectez faptul că marea majoritate a creştinilor evanghelici, în timp ce este oarecum controlată de presiunea opiniei publice, are totuşi o admiraţie nemărginită faţă de lume – dacă s-ar da pe faţă secretul. Putem afla care este starea adevărată a minţilor noastre examinându-ne admiraţiile neexprimate. Israel a admirat adesea, apoi a invidiat naţiunile păgâne din jurul lui, şi astfel a uitat înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi legea, şi făgăduinţele şi părinţii. În loc să învinuim Israelul, haideţi să privim spre noi înşine.
7. La ce râdem. Niciun om care are respectul cuvenit faţă de înţelepciunea lui Dumnezeu nu ar putea susţine că este ceva în neregulă cu râsul, de vreme ce umorul este o componentă legitimă a naturii noastre complexe. Dacă ne lipseşte simţul umorului, ne lipseşte o doagă.
Însă testul pe care îl aducem aici nu este dacă râdem sau nu, ci la ce anume râdem. Unele lucruri sunt în afara umorului pur. Niciunui creştin reverenţios, de exemplu, nu i se pare că moartea, sau naşterea sau dragostea este amuzantă. Niciun om umplut de Duhul nu poate râde de Scripturile Sfinte sau de Biserica pe care Hristos a cumpărat-o cu propriul Lui sânge, nici de rugăciune, nici de neprihănire, nici de suferinţa sau durerea umană. Şi, cu siguranţă, niciun om care a fost chiar şi numai pentru un moment în prezenţa lui Dumnezeu nu ar putea să râdă la o istorisire în care este implicată Divinitatea.
Iată câteva teste. Creştinul înţelept va găsi şi altele.