„Şi voi veţi primi o putere după ce Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.”

Isus a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3:5,6). Iar Pavel le-a scris romanilor că „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (8:9).

Deci, înseamnă că fiecare copil al lui Dumnezeu, fiecare persoană cu adevărat convertită, trebuie să aibă Duhul Sfânt într-o anumită măsură şi manieră plină de har, altfel nu ar fi un copil al lui Dumnezeu; căci doar „cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14).

Duhul Sfânt este Cel care ne convinge de păcat, care ne face să simţim cât de bun, neprihănit, drept şi răbdător este Dumnezeu, şi cât de vinovaţi suntem noi, cât de nepotriviţi pentru Cer, şi cât de aproape de Iad. Duhul Sfânt este Cel care ne conduce la adevărata pocăinţă şi mărturisire şi îndreptare a vieţii; iar când pocăinţa noastră este completă şi predarea noastră necondiţionată, El este Cel care discută cu noi, ne linişteşte temerile, ne alină inimile tulburate, alungă întunericul nostru şi ne împuterniceşte să privim la Isus şi să credem în El pentru iertarea tuturor păcatelor noastre şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Iar atunci când cedăm şi ne încredem, şi suntem acceptaţi de Domnul, mântuiţi prin har, El este Cel care ne asigură de bunăvoinţa Tatălui şi ne înştiinţează că suntem mântuiţi. „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” El este „Duhul de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava! adică: Tată!»” (Romani 8:15,16).

Şi auzim acea blândă voce a Lui,
Încet ca suflarea serii,
Care şterge orice greşală, linişteşte orice teamă
Şi ne vorbeşte de Cer.

El este Cel care îl întăreşte pe noul convertit să lupte împotriva păcatului şi să-l învingă, şi El este Cel ce naşte înlăuntrul lui nădejdea unei neprihăniri mai depline prin credinţa în Hristos.

Şi orice virtute ce-o avem,
Şi orice biruinţă câştigată,
Şi orice gând de sfinţenie,
Sunt numai ale Lui.

Binecuvântat fie Dumnezeu pentru această lucrare a Duhului Sfânt în inima fiecăruia dintre adevăraţii Lui copii!

Dar indiferent cât de măreaţă şi plină de har este această lucrare, ea nu este botezul înflăcărat al Cincizecimii cu Duhul care este făgăduit; nu este plinătatea Duhului Sfânt la care suntem îndemnaţi. Aceasta reprezintă doar zorile senine ale zilei, şi nu răsăritul luceafărului de dimineaţă. Aceasta este doar lucrarea iniţială a Duhului. Ea este perfectă în felul ei, dar este pregătitoare pentru o altă lucrare mai deplină despre care doresc să scriu.

Isus a spus ucenicilor Lui cu privire la Duhul Sfânt, că „lumea (cei nemântuiţi, cei ce nu se pocăiesc) nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte”; pentru că ei I se împotrivesc şi nu vor să Îi permită să lucreze în inimile lor. Şi apoi Isus a adăugat: „Dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi.” El Îşi începuse lucrarea în ei, dar avea să urmeze încă şi mai mult, căci Isus a spus: „şi va fi în voi” (Ioan 14:17).

Când un om îşi construieşte o casă, el este şi înăuntru şi afară şi în jurul ei. Dar nu spunem despre el că locuieşte în ea până când casa nu este terminată. În sensul acesta a spus Isus: El „rămâne cu voi.” Dar când casa este terminată, proprietarul mătură toate aşchiile şi tot rumeguşul, spală podelele, pune covoarele, îşi agaţă tablourile pe pereţi, îşi aranjează mobila, şi se mută înăuntru cu familia sa. Atunci el este în cel mai deplin sens înăuntrul casei. El locuieşte acolo. Acum, în acest sens a spus Isus că Duhul Sfânt va fi în ei. Lucrul acesta este bine exprimat în unul dintre cântecele noastre:

Duhule Sfânt, vino, o vino,
Lasă ca lucrarea Ta să se facă în mine!
Tot ce împiedică să fie aruncat la o parte;
Fă-mă potrivit să Îţi fiu locuinţă.

Înainte de Cincizecime El era cu ei, folosind predicarea pătrunzătoare a lui Ioan Botezătorul şi viaţa, cuvintele, exemplul, suferinţele, moartea şi învierea lui Isus ca instrumente prin care să prelucreze inimile lor pentru locuirea Lui. În timp ce adevărul le era vestit în cuvintele lui Isus, arătat prin faptele Lui, ilustrat în viaţa Lui de zi cu zi şi împlinit în moartea şi învierea Lui din morţi, Duhul Sfânt lucra cu putere înlăuntrul lor; dar El încă nu putea găsi odihnă desăvârşită în inimile lor; prin urmare, El încă nu locuia în ei.

Ei părăsiseră totul pentru a-L urma pe Hristos. Fuseseră trimişi să predice Evanghelia, să vindece bolnavii, să cureţe leproşii, să învieze morţii, să scoată demoni. Numele lor erau scrise în Ceruri. Ei nu erau din lume, aşa cum Isus nu era din lume, căci ei Îi aparţineau Lui şi Tatălui. Ei Îl cunoşteau pe Duhul Sfânt, căci El era cu ei, lucrând în ei, dar nu locuia încă în ei, căci erau încă fireşti; adică erau egoişti, fiecare căutând cel mai bun loc pentru el însuşi. Ei se certau cu privire la cine dintre ei ar trebui să fie cel mai mare. Erau habotnici, vrând să cheme foc din cer ca să îi mistuie pe aceia care nu au vrut să Îl primească pe Isus, şi interzicându-le celor care nu îi urmau să scoată demoni în Numele Lui. Erau siguri şi vehemenţi în mărturisirile lor de devotament şi loialitate faţă de Isus când se aflau singuri cu El. Au afirmat că ar muri împreună cu El. Dar au fost temători, sfioşi şi trădători faţă de El când a venit vremea testării. Când a apărut mulţimea batjocoritoare şi pericolul se apropia, toţi L-au părăsit şi au fugit; în timp ce Petru a blestemat, a jurat şi a negat că L-ar cunoaşte.

Dar Duhul Sfânt nu i-a părăsit. El încă lucra înlăuntrul lor şi fără îndoială, a folosit chiar greşelile şi eşecurile lor îngrozitoare pentru a desăvârşi în ei duhul smereniei şi al umilirii de sine, pentru ca să poată fi înălţaţi fără vreun pericol. Iar în ziua Cincizecimii, lucrarea Lui de pregătire a fost terminată şi El S-a mutat înăuntru pentru a rămâne pentru totdeauna. Aleluia!

Şi această experienţă pe care au avut-o ei înainte de Cincizecime este experienţa pe care o au toţi adevăraţii convertiţi. Fiecare copil al lui Dumnezeu ştie că Duhul Sfânt este în el; realizează că El lucrează înlăuntru, străduindu-Se să pună casa în ordine. Şi în mulţi care primesc o învăţătură corectă şi sunt gata să asculte cu bucurie, lucrarea aceasta se face repede, iar Porumbelul ceresc, Cel Binecuvântat, îşi ocupă domiciliul permanent înlăuntrul lor; truda şi lupta cu păcatul înnăscut se sfârşeşte prin distrugerea lui şi ei intră în acelaşi timp în sabatul mântuirii depline.

Cu siguranţă, acest lucru este posibil. Ucenicii nu au putut primi Duhul Sfânt până când Isus nu a fost glorificat; pentru că până atunci nu fusese pusă temelia pentru credinţa perfectă, inteligentă, de neclintit. Dar din ziua Cincizecimii, El poate fi primit imediat de toţi aceia care s-au pocăit de toate păcatele, care au crezut în Isus şi au fost născuţi din nou. Unii m-au asigurat că au fost sfinţiţi pe deplin şi umpluţi cu Duhul la câteva ore după convertirea lor. Nu am nicio îndoială că aşa a fost cu mulţi dintre cei trei mii care au fost convertiţi prin predica lui Petru în ziua Cincizecimii.

Dar adesea această lucrare este lentă, pentru că El poate lucra într-un mod eficient numai dacă lucrăm împreună cu El, exersând credinţa inteligentă şi ascultătoare. În unele zile lucrarea este prosperă şi pare aproape completă, şi atunci pacea, bucuria şi mângâierea abundă în inimă; alte dăţi lucrarea este împiedicată şi adesea aproape sau cu totul stricată prin luptele şi imboldurile păcatului înnăscut, prin accese de mânie, prin uşurătate şi frivolitate, prin neglijarea vegherii şi a rugăciunii şi a studiului răbdător şi atent al Cuvântului Său; printr-o stare lumească, prin ambiţii nesfinte, prin gelozii şi invidii, prin suspiciuni nemiloase, judecăţi aspre, tolerări egoiste şi încetineală în a crede.

„Firea pământească pofteşte împotriva Duhului” (Galateni 5:17), caută să aducă înapoi sufletul în robia păcatului, în timp ce Duhul Se luptă împotriva firii, care este „omul cel vechi”, „gândirea firească ”. Duhul caută să facă fiecare gând „rob ascultării de Hristos”, să conducă sufletul în acel punct al consacrării bucuroase, din toată inima, faţă de Domnul său, şi la acea credinţă simplă şi perfectă în meritele Sângelui Său care Îi va permite Acestuia să îl alunge pe „omul cel vechi”, să distrugă „gândirea firească” şi, făcând inima templul Său, să Îl întroneze pe Hristos în ea.

Aici pe pământ e ridicat un templu
Ce n-a fost vreodată construit de mâini;
Acolo Domnul umple locul
Cu slava harului Său.

Curăţit prin Sângele ispăşitor al lui Hristos,
Tu eşti această frumoasă casă a lui Dumnezeu,
Gânduri, dorinţe ce intră acolo,
N-ar trebui oare să fie pure şi frumoase?

Potrivită pentru curţi sfinte, binecuvântate,
Curţi de linişte şi odihnă,
Unde sufletul, un preot în alb,
Cântă laude zi şi noapte;

Glorie a dragostei divine,
Ce umple toată această inimă a mea.

Frate, soră, care este experienţa ta acum? Eşti plin de Duhul? Sau în inima ta omul cel vechi încă se luptă împotriva Lui? Oh, de L-ai primi pe deplin prin credinţă chiar acum!

„AŢI PRIMIT VOI DUHUL SFÂNT CÂND AŢI CREZUT?”