1. Ar trebui să ne facă să ne cercetăm pe noi înşine, să vedem dacă suntem, şi în ce măsură, sub influenţa unui duh de invidie. – Să ne examinăm pe noi înşine cu privire la trecutul nostru şi să privim la comportamentul nostru din trecut în mijlocul oamenilor. Mulţi dintre noi au fost mult timp membri ai societăţii oamenilor, trăind în mijlocul altora şi având a face cu ei în multe feluri, fiind legaţi de ei în multe ocazii, atât în viaţa publică, cât şi în cea personală. Şi i-am văzut pe alţii în prosperitate şi, poate, prosperând în afacerile lor mai mult ca noi. Aveau mai multe din ale lumii, aveau bogăţii mai mari şi au trăit o viaţă mai uşoară, în circumstanţe mai onorabile decât cele de care ne-am bucurat noi. 

Şi se poate ca unii la care ne-am uitat mai demult ca la egalii noştri, sau ca fiindu-ne inferiori, s-au îmbogăţit, avansând în ce priveşte prosperitatea sau onorurile, lăsându‑ne în urmă şi ajungând acum într-o poziţie în care ne sunt mult superiori. Se poate să fi fost martorii unor astfel de schimbări şi să fi fost chemaţi să răbdăm astfel de încercări în mare parte a vieţilor noastre; şi cu siguranţă că am văzut adeseori cum alţii aveau din belşug tot ce socoteşte lumea ca fiind valoros, în timp ce nouă, în mare, ne-au lipsit aceste lucruri. Să ne punem acum întrebarea în ce fel ne-au afectat aceste lucruri, în ce stare s-a aflat inima noastră, ce fel de comportament am avut în aceste circumstanţe. 

A existat în inima noastră vreun grad de nelinişte, dissatisfacţie, vreun sentiment de inconfort şi de dorinţă de a-i vedea pe cei prosperi sărăcind? Am fost noi bucuroşi când am auzit ceva care să fi fost în dezavantajul lor? Iar în prezicerile noastre cu privire la starea lor, nu cumva ne-am exprimat, în realitate, propriile dorinţe? Iar în cuvânt şi în faptă nu am fost oare gata să facem noi înşine ceva prin care să li se micşoreze prosperitatea sau onoarea? Am întreţinut vreodată un duh de amărăciune sau de răutate faţă de altcineva, din cauza prosperităţii lui, sau am fost gata, din acest motiv, să ne uităm la el cu un ochi rău, să ne opunem lui în public sau, dintr-un duh de invidie, să acţionăm alături de partidul care îi este opus? Când privim în trecut, nu vedem noi în lucrurile acestea, şi în multe altele de acelaşi fel, că am manifestat deseori un duh de invidie? Şi nu a ars de multe ori inima noastră cu flacăra invidiei faţă de alţii? 

Întorcându-ne dinspre trecut în prezent, ce fel de duh găseşti în lăuntrul tău atunci când îţi cercetezi inima? Oare porţi o râcă în inima ta împotriva omului acestuia sau al aceluia pe care îi vezi şezând împreună cu tine duminică de duminică în Casa lui Dumnezeu, din când în când şezând împreună cu tine chiar la Cina Domnului? Oare prosperitatea unuia sau a altuia nu reprezintă ceva neplăcut privirii tale? Şi nu te face cumva lucrul acesta inconfortabil, că ei se găsesc mai sus decât tine? Şi nu ar fi pentru tine o adevărată mângâiere să-i vezi doborâţi la pământ, astfel încât pierderea şi căderea lor să-ţi fie o sursă de bucurie lăuntrică şi de veselie a inimii? Oare acelaşi duh nu te duce la a gândi deseori de rău cu privire la ei, sau la a vorbi cu dispreţ, cu răutate, cu severitate despre ei? 

Iar cei care sunt mai prosperi decât alţii, să se cerceteze să vadă dacă nu cumva îngăduie manifestarea unui duh de împotrivire faţă de fericirea comparativă a celor aflaţi mai jos decât ei. Există oare în tine o predispoziţie de a te mândri că te afli deasupra lor şi dorinţa ca ei să nu se înalţe mai sus, ca nu cumva să-ţi ajungă egali sau superiori? Din această cauză, nu cumva doreşti să-i vezi doborâţi la pământ, ajutând chiar la căderea lor, ca nu cumva, cu timpul, să ajungă mai presus de tine? Iar toate acestea nu arată oare că şi tu te afli foarte mult sub influenţa unui astfel de duh de invidie? 

S-ar putea însă ca, în ciuda tuturor acestor evidenţe, să cauţi să te justifici, nedând acestui duh numele de invidie, ci vreun alt nume, aducând diverse scuze pentru duhul tău de invidie, prin care te consideri justificat în raport cu acesta. Unii sunt gata să spună despre alţii că nu sunt vrednici de onorurile şi de prosperitatea de care au parte; că nu au nici jumătate măcar din vrednicia necesară onorurilor şi poziţiei de care se bucură, fiind mai prejos în aceasta decât vecinii lor. Dar care este omul în toată lumea asta, întreb eu, care să‑l invidieze pe un altul pentru onorurile şi prosperitatea lui şi care să nu fie gata să gândească că acela nu e vrednic de onorurile şi de prosperitatea de care se bucură? Oare fraţii lui Iosif l-au considerat vrednic de dragostea specială a tatălui lor? Sau Haman a crezut despre Mardoheu că era vrednic de onoarea de care i-a făcut parte împăratul? Sau evreii îi considerau pe cei dintre Neamuri vrednici de privilegiile care li s-au dat prin Evanghelie, atunci când au fost atât de plini de invidie din cauza aceasta, cum ni se spune în Faptele Apostolilor (13:45 şi 17:5)? 

În general, aşa stau lucrurile că, atunci când cineva e promovat pe o poziţie de onoare sau când ajunge prosper, întotdeauna vor fi unii care să prindă ocazia să vorbească despre greşelile lor sau să le prezinte nevrednicia, spunând tot felul de răutăţi cu privire la ei. De fapt, problema nu e atât de mult că au greşeli, deoarece acestea sunt de obicei neobservate dacă ei nu sunt cunoscuţi, ci problema e că sunt prosperi; iar cei care vorbesc despre greşelile lor sunt invidioşi din cauza prosperităţii lor, de aceea vorbesc împotriva lor. Aş dori ca astfel de persoane, care se cred îndreptăţite în opoziţia lor faţă de alţii din cauza prosperităţii acestora, să se întrebe care lucru îi doare cel mai mult – greşelile sau prosperitatea aproapelui lor. Dacă e vorba de greşelile lor, atunci ar trebui să se întristeze pentru ei, indiferent dacă aceste persoane sunt prospere sau nu; şi, dacă într-adevăr sunt întristaţi din cauza greşelilor acestora, atunci nu se vor grăbi să vorbească despre acestea decât acelor oameni înşişi, şi încă într-un duh de compasiune şi prietenie creştinească. 

Ai putea să spui, însă, că ei se folosesc în mod greşit de prosperitatea şi onoarea de care au parte; că sunt aroganţi, că poziţia lor e mai presus de puterile lor şi nu ştiu cum s-o administreze; sau că sunt nesuferiţi, batjocoritori şi că nu poţi trata cu ei de când sunt prosperi, aşa că cel mai bun lucru ar fi să fie doborâţi la pământ; că aceasta ar avea ca efect smerirea lor şi că cel mai bun lucru pentru ei ar fi să fie coborâţi în locul care li se cuvine şi care li se potriveşte. Dar dă-mi voie să te îndemn să te cercetezi dacă într-adevăr deplângi răul pe care îl aduce prosperitatea în viaţa lor şi dacă într-adevăr plângi din cauza lor şi din cauză că îi iubeşti? Oare lamentările tale izvorăsc din compătimire sau din invidie? Dacă nu eşti de acord cu prosperitatea lor, văzând că nu le face bine, ci rău, atunci te vei întrista din cauza nenorocirii lor şi nu din cauza prosperităţii lor. Îi vei iubi cu sinceritate şi, din cauza acestei iubiri, îţi va părea rău din inimă de nenorocirea lor, simţind o adevărată compasiune din cauză că dezavantajele aduse de prosperitatea lor sunt mai multe decât avantajele. Dar cu adevărat acestea sunt sentimentele tale? Nu te înşela singur. Oare nenorocirea lor te întristează sau faptul că sunt prosperi? Te întristează faptul că prosperitatea le-a făcut rău sau că nu ai tu parte de prosperitatea lor? Iar aici să-şi pună fiecare întrebarea dacă nu cumva, uneori, îi invidiază pe alţii din cauza prosperităţii lor spirituale. Aminteşte-ţi că acesta a fost duhul manifestat de Cain împotriva lui Abel, al seminţei şarpelui împotriva seminţei femeii, al lui Ismael împotriva lui Isaac, al evreilor împotriva lui Hristos, al fratelui mai mare împotriva fiului risipitor. Ai grijă să nu întreţii în inima ta un duh ca al lor; mai degrabă bucură-te de prosperitatea altora ca şi când ar fi vorba de a ta. 

2. Subiectul ne îndeamnă, de asemenea, la respingerea şi lepădarea oricărei atitudini care seamănă cu un duh de invidie. – Atât de contrar e duhul de invidie unui duh creştinesc – atât de rău în sine – şi atât de rănitor la adresa altora, încât ar trebui respins şi lepădat de tot, mai ales de către cei care se pretind a fi creştini. Sunt mulţi care speră că acesta e caracterul lor, creştinesc, şi că au fost îmbrăcaţi cu un duh nou, cu duhul lui Hristos. De aceea, manifestaţi clar în faţa tuturor un astfel de duh prin exercitarea dragostei care nu invidiază. În limbajul apostolului Iacov (3:13-16) – „Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele”. 

Duhul de invidie este exact opusul duhului ceresc, unde fiecare se bucură de fericirea celorlalţi; e însuşi duhul iadului – care e un duh extrem de urâcios – prin care omul se hrăneşte cu distrugerea prosperităţii şi a fericirii altora, motiv pentru care unii i-au comparat pe oamenii invidioşi cu omizile, găsindu‑şi cea mai mare plăcere în devorarea copacilor şi a plantelor celor mai bogate în verdeaţă. Şi, după cum predispoziţia invidioasă este cea mai vrednică de ură în sine însăşi, ea este o povară şi o nenorocire pentru posesorul ei. E însăşi predispoziţia diavolului, cei ce o au fiind asemenea lui, fiind astfel predispoziţia iadului, cei ce o au fiind părtaşi la mizeria acestuia. În limbajul dur al lui Solomon (Proverbe 14:30) – „O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este putrezirea oaselor”. E asemenea unui cancer care-ţi mănâncă sănătatea, atacând funcţiile vitale, violent şi plin de stricăciune. Şi e cel mai nebunesc fel de a te răni pe tine însuţi; căci persoanele invidioase adună necazuri asupra lor înşişi, fiind inconfortabile doar din cauză că văd prosperitatea altora, când prosperitatea aceea nu le răneşte, nici nu le micşorează bucuriile şi binecuvântările de care au parte. Dar ei nu sunt gata să se bucure de ceea ce au, din cauză că se bucură şi alţii de ceea ce au ei! Fie, aşadar, ca gândul acesta la nebunia, urâciunea şi infamia unui astfel de duh să ne facă să-l urâm, să-i respingem orice scuze ar aduce, şi să căutăm cu zel duhul de dragoste creştinească, acel duh înalt de dragoste divină care ne va face să ne bucurăm întotdeauna în bunăstarea altora şi care ne va umple inimile de fericire. Dragostea aceasta „este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:7); şi, cine rămâne în ea, „rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16).

(Din cartea Dragostea și roadele ei)