Editorial

Adevăratul copil al lui Dumnezeu poate trăi în circumstanţe total nefavorabile pentru o asemenea viaţă şi creştere. Circumstanţele exterioare pot ajuta doar puţin sau deloc în viaţa spirituală a unui creştin. Întreaga filosofie a vieţii spirituale ne cere să credem acest lucru. 

Din acest motiv, este întotdeauna rău să învinovăţim pe cineva sau ceva pentru eşecurile noastre spirituale sau morale. Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel încât copiii Lui pot creşte cu la fel de mult succes în mijlocul unui deşert ca şi pe cel mai roditor pământ. Este necesar ca lucrul acesta să fie aşa, de vreme ce lumea însăşi este un sol pe care nimic bun nu poate creşte decât printr-un fel de miracol. Vechiul imn pune întrebarea retorică: „Este lumea aceasta un prieten al harului ca să mă ajute să merg mai aproape de Dumnezeu?” Iar răspunsul subînţeles este „nu”. Harul operează fără ajutorul lumii. 

Prea puţin contează cât de denaturată este viaţa unui om, există speranţă pentru el dacă doar va adopta o atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi va refuza să admită orice alt element în gândirea sa spirituală. Dumnezeu şi eu; iată începutul şi sfârşitul religiei personale. Credinţa refuză să recunoască faptul că există sau că ar putea exista vreodată o a treia parte în această relaţie sfântă importantă. 

Atitudinea este cea mai importantă. Să adopte sufletul o atitudine tăcută de credinţă şi de dragoste faţă de Dumnezeu, şi din acel punct înainte responsabilitatea este a lui Dumnezeu! El Îşi va îndeplini din plin angajamentele. Nu există loc singuratic pe pământ unde un creştin să nu poată trăi şi să nu fie victorios din punct de vedere spiritual, dacă Dumnezeu e Cel care îl trimite acolo. El îşi duce propriul climat cu el sau i se furnizează în mod supranatural atunci când soseşte acolo. De vreme ce sănătatea lui spirituală nu depinde de standardele morale locale sau de convingerile religioase curente, el trăieşte printre mii de schimbări pământeşti, nefiind afectat de vreuna dintre ele. El are o rezervă personală de sus şi este, la drept vorbind, o mică lume într-o lume şi un miracol pentru restul creaţiei. 

Deoarece acestea sunt adevărate, putem vedea cu uşurinţă de ce nu ar trebui să dăm vina pe alţii din pricina eşecurilor noastre spirituale. Obiceiul de a căuta o consolare slabă scuzând trăirea noastră săracă prin circumstanţe nefavorabile este un rău păgubitor şi nu ar trebui tolerat niciun moment. Să trăieşti o viaţă întreagă crezând că slăbiciunea ta interioară a fost rezultatul unei situaţii exterioare şi apoi, să descoperi la sfârşit că tu însuţi ai fost de vină – aşa ceva este prea dureros ca să medităm la el. 

Zece mii de duşmani nu pot opri un creştin, nu pot nici măcar să-l încetinească, dacă el îi întâmpină cu o atitudine de încredere totală în Dumnezeu. Ei vor deveni pentru el ca atmosfera care opune rezistenţă avionului, dar care, deoarece designer-ul avionului a ştiut cum să profite de această rezistenţă, ridică de fapt avionul în înalt şi îl ţine acolo pe parcursul unei călătorii de 2000 de mile. Ceea ce ar fi reprezentat un duşman pentru avion devine un slujitor de folos ca să-l ajute în calea sa. 

Ideea este aceasta: nu trebuie niciodată să dăm vina pe cineva sau pe ceva pentru înfrângerile noastre. Indiferent cât de rele pot fi intenţiile lor, ei sunt absolut incapabili să ne facă rău până în clipa în care noi începem să-i învinovăţim şi să-i folosim ca scuze pentru necredinţa noastră. Atunci devin ei capabili să ne facă rău; cu toate acestea, tot noi suntem de vină, şi nu ei. 

Dacă lucrurile acestea par filosofări, aduceţi-vă aminte că întotdeauna, cei mai mari creştini au ieşit din vremuri grele şi situaţii dure. Necazurile au lucrat de fapt pentru perfecţiunea lor spirituală prin faptul că i-au învăţat să nu se încreadă în ei înşişi, ci în Domnul, care a înviat morţii. Au învăţat că duşmanul nu le putea împiedica progresul decât dacă ei cedau în faţa îndemnurilor firii şi începeau să se plângă. Şi treptat, au învăţat să înceteze să se plângă şi să înceapă să laude. Este chiar aşa de simplu – şi funcţionează! (Din cartea "Călătorim pe un drum stabilit")