În Noul Testament, mântuirea şi ucenicia sunt atât de strâns legate încât sunt indivizibile. Nu sunt identice, dar ca şi cu gemenii siamezi, sunt unite de o legătură care poate fi ruptă numai cu preţul morţii.

Cu toate acestea, ele sunt separate în cercurile evanghelice de azi. În crezul practic al creştinului obişnuit, mântuirea este considerată a fi imediată şi automată, în timp ce ucenicia este văzută ca ceva opţional pe care creştinul o poate amâna la nesfârşit sau să nu o accepte niciodată.

Nu este ceva neobişnuit să-i auzi pe unii lucrători creştini îndemnându-i pe căutători să-L accepte pe Hristos acum şi să lase problemele morale şi sociale se fie hotărâte mai târziu. Noţiunea este că ascultarea şi ucenicia nu sunt legate de mântuire. Putem fi mântuiţi crezând un fapt istoric despre Isus Hristos (că El a murit pentru păcatele noastre şi a înviat) şi aplicând asta situaţiei noastre personale. Întregul concept biblic al domniei şi al ascultării este total absent din mintea căutătorului. El are nevoie de ajutor şi Hristos este Acela, chiar Singurul care îi poate împlini această nevoie, aşa că Îl „ia” ca pe Mântuitorul lui personal. Ideea domniei Lui este complet ignorată.

Absenţa conceptului de ucenicie din creştinismul actual lasă un gol pe care încercăm instinctiv să-l umplem cu un substitut sau altul. Voi numi câteva:

1. Pietismul. Prin acesta mă refer la un sentiment plăcut de afecţiune pentru persoana DOMNULUI nostru care este preţuit în sine şi care nu are nicio legătură cu purtarea crucii sau cu păzirea poruncilor lui Hristos.

Este absolut posibil să simţi o dragoste fierbinte pentru Isus, care să nu fie de la Duhul Sfânt. Observaţi dragostea pentru Fecioară simţită de anumite suflete devotate, o dragoste care, în însăşi natura lucrurilor, trebuie să fie pur subiectivă. Inima este expertă în şiretlicuri emoţionale şi este foarte capabilă să se îndrăgostească de obiecte imaginare sau de idei religioase romantice.

În lumea confuză a romanţelor, tinerii întreabă constant cum pot să ştie când sunt „îndrăgostiţi”. Le este teamă că vor lua altă senzaţie drept dragoste adevărată şi caută un criteriu demn de încredere prin care să poată să judece calitatea ultimei lor febre emoţionale. Desigur, confuzia lor se naşte din noţiunea eronată potrivit căreia dragostea este o pasiune lăuntrică plăcută, fără însuşiri intelectuale sau voliţionale, care nu poartă cu sine obligaţii morale.

DOMNUL nostru ne-a dat o regulă prin care ne putem proba dragostea pentru El: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu Îl voi iubi şi Mă voi arăta Lui… Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu… Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele” (Ioan 14:21-24).

Aceste cuvinte sunt prea clare ca să aibă nevoie de prea multă interpretare. Dovada iubirii faţă de Hristos este pur şi simplu mutată în totalitate de pe tărâmul sentimentelor şi aşezată pe tărâmul ascultării practice. Cred că restul Noului Testament este în acord deplin cu asta.

2.Un alt substitut al uceniciei este literalismul. DOMNUL nostru s-a referit la el atunci când i-a mustrat pe Farisei pentru faptul că dădeau zeciuială din mărar, izmă şi anason în timp ce omiteau chestiuni mai importante ale Legii, cum ar fi dreptatea, mila şi credinţa. Literalismul se manifestă printre noi în multe feluri, dar poate fi totdeauna identificat prin faptul că trăieşte prin slova Cuvântului în timp ce îi ignoră spiritul. În mod obişnuit dă greş în a pricepe sensul interior al cuvintelor lui Hristos şi se mulţumeşte cu o conformitate exterioară cu textul. De exemplu, dacă Hristos porunceşte botezul, acesta îşi află împlinirea în actul botezului în apă, dar sensul radical al acestui act aşa cum este explicat în Romani 6 este complet trecut cu vederea. El citeşte Scriptura regulat, contribuie consecvent la munca religioasă, participă la serviciul bisericesc în fiecare duminică şi îşi împlineşte îndatoririle comune unui creştin; şi pentru asta, e de lăudat! Prăbuşirea lui tragică este eşecul său de a înţelege Domnia lui Hristos, ucenicia credinciosului, separarea de lume şi răstignirea omului natural.

Literalismul încearcă să construiască un templu sfânt pe temelia de nisip a sinelui religios. Va suferi, se va sacrifica şi va trudi, dar nu va muri. Este Adam în cea mai pioasă stare a lui, însă el nu s-a lepădat niciodată de sine ca să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Hristos.

3.Un alt substitut pentru ucenicie pe care aş vrea să-l menţionez (deşi acestea nu epuizează lista) este activitatea religioasă zeloasă.

A lucra pentru Hristos a ajuns astăzi să fie acceptat drept testul ultim al evlaviei printre toţi, cu excepţia câtorva creştini evanghelici. Hristos a devenit un proiect de promovat sau o cauză ce trebuie slujită în loc să fie un DOMN care trebuie ascultat. Mii de oameni care se înşală singuri caută să facă orice le sugerează imaginaţia lor că ar trebui să facă pentru Hristos, şi în orice mod cred ei că e cel mai bine. Ce-ul şi cum-ul slujirii creştine nu-şi poate avea originea decât în voia suverană a DOMNULUI nostru, dar castorii ocupaţi dintre noi ignoră faptul acesta şi-şi elaborează propriile planuri. Rezultatul este o armată de oameni care aleargă fără să fi fost trimişi şi vorbesc fără să le fi fost poruncit.

Pentru a evita capcana substituirii neautorizate, recomand un studiu atent, însoţit de rugăciune al DOMNIEI lui Hristos şi a uceniciei credinciosului.