Faptul că religia constă în voinţă este o axiomă a teologiei. Nu cum ne simţim, ci ceea ce vrem determină direcţia noastră spirituală. O poezie veche exprimă acest lucru:

O corabie călătoreşte spre est şi alta spre vest
Cu aceleaşi vânturi ce suflă;
Ridicarea pânzelor,
Şi nu vânturile puternice,
Ne dictează încotro mergem.
– Ella Wheeler Wilcox

Deşi nu auzim multe despre ea în această epocă a religiei fără coloană vertebrală, totuşi în Biblie se vorbeşte mult despre locul hotărârii morale în slujba DOMNULUI. „Iacov a făcut o juruinţă” şi aceasta a fost începutul unei vieţi foarte minunate cu Dumnezeu. Anii ce au urmat au adus multe vicisitudini, iar Iacov nu s-a comportat mereu ca un adevărat om al lui Dumnezeu, însă hotărârea lui timpurie l-a ţinut pe cale, şi la final, a ieşit victorios.

Daniel „s-a hotărât” şi Dumnezeu i-a onorat hotărârea. Isus Şi-a făcut faţa ca o cremene şi S-a dus direct spre cruce. Pavel spune că „m-am hotărât să nu ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” şi în acel spirit hotărât, i-a ignorat pe filosofii învăţaţi, a propovăduit o Evanghelie socotită o nebunie şi şi-a câştigat o reputaţie de ignorant, deşi era de departe cea mai sclipitoare minte a generaţiei sale.

Aceştia sunt doar câţiva dintre mulţii bărbaţi şi multele femei din Biblie care ne-au lăsat o consemnare a măreţiei spirituale născute dintr-o voinţă ferm hotărâtă să facă voia lui Dumnezeu. Ei nu au încercat să plutească spre cer pe un nor parfumat, ci au acceptat cu bucurie faptul că trebuie „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de DOMNUL”.

În Împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce vrem este acceptat ca fiind ceea ce suntem. „Dacă voieşte cineva”, a spus DOMNUL nostru, „să…”. Dumnezeu nu vrea să ne distrugă voinţele, ci să le sfinţească. În acel moment grozav, minunat de predare s-ar putea să simţim că voia noastră nu a fost niciodată frântă, dar nu aşa stau lucrurile. Când Dumnezeu cucereşte sufletul, El nu distruge niciuna dintre puterile lui normale. El purifică voinţa şi o aduce în unire cu voinţa Lui, dar niciodată nu o distruge.

În jurnalele unora dintre cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu se găsesc jurăminte şi angajamente solemne făcute în clipe de mare har când prezenţa lui Dumnezeu era atât de reală şi de minunată încât închinătorul reverenţios a simţit că putea spune orice, că putea face orice promisiune având siguranţa deplină că Dumnezeu îl va împuternici să-şi ducă la îndeplinire scopul său sfânt.

Lăudăroşenia încrezută şi iresponsabilă a unui Petru este altceva şi nu trebuie confundată cu jurământul tăcut şi plin de încredere al unui David sau Daniel. Iar căderea ruşinoasă a lui Petru nu ar trebui să ne descurajeze de la a face jurăminte proprii. Inima este cea care dă caracter angajamentelor noastre, iar Dumnezeu cunoaşte diferenţa dintre o promisiune impulsivă şi o declaraţie reverenţioasă a hotărârii.

Haideţi, aşadar, să ne ridicăm pânzele în voia lui Dumnezeu. Dacă facem acest lucru, vom vedea cu siguranţă că ne mişcăm în direcţia corectă, indiferent de direcţia în care suflă vântul.