Editorial

Multe se pot afla despre oameni observând ce şi pe cine anume imită ei. De exemplu, cei slabi îi imită pe cei puternici; niciodată invers. Săracii îi imită pe bogaţi. Cei siguri de sine sunt imitaţi de cei timizi şi nesiguri, cel sincer este imitat de prefăcut, şi toţi oamenii tind să imite ceea ce admiră. Prin definiţia aceasta, puterea este astăzi în mâinile lumii, nu în ale bisericii, fiindcă lumea este cea care iniţiază, iar Biserica cea care imită ceea ce lumea a iniţiat. Biserica este nesigură şi priveşte la lume pentru siguranţă. O biserică slabă imită o lume puternică spre distracţia păcătoşilor inteligenţi şi spre propria ei ruşine veşnică. Dacă vreun cititor tinde să pună la îndoială aceste concluzii, îi voi cere să se uite puţin în jur. Priveşte prin aproape orice publicaţie evanghelică, uită-te prin librăriile noastre, participă la adunările noastre de tineri, treci pe la vreuna din conferinţele noastre de vară sau aruncă-ţi privirea peste pagina bisericii din ziarul oricărui oraş mai mare. Pagina care seamănă cel mai mult cu pagina de teatru este cea dedicată bisericilor, apărând de obicei sâmbăta. Iar asemănarea nu este accidentală, ci organică.

Imitarea servilă a lumii este în cea mai mare parte practicată de acele biserici care pretind să aibă un grad superior de spiritualitate şi care îşi declară cu îndrăzneală adeziunea la litera Cuvântului. De fapt, nici bisericile conservative ritualiste, nici cele care sunt moderniste pe faţă nu sunt vinovate de o asemenea închinare flagrantă înaintea lumii, de care se fac vinovate bisericile evanghelice.

Argumentele aduse în apărarea acestei trădări grosolane sunt atât de slabe încât nu au nevoie de combatere. Ele nu sunt decât un efort jalnic de a scuza o procedură care a fost adoptată din cauza slăbiciunii şi a nesiguranţei, niciodată datorită unei viziuni sau unei iluminări spirituale. 

Odată profetul, apostolul sau reformatorul avea o vedenie, sau auzea un glas sau, în vremurile mai târzii, se întâlnea cu Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi apoi pleca hotărât şi sigur ca să declare Cuvântul Domnului. Acum, noi urmărim lumea ca să ne învăţăm următoarea replică şi, după ce am fost avertizaţi care va fi ultima „prorocie, Cuvântul Domnului” (Zaharia 12:1), dăm buzna afară şi proclamăm cu răsuflarea tăiată mesajul aşteptat de parcă am fi fost cu Moise pe muntele Sinai. Avem nevoie de un război, de alegeri, de tensiuni între rase sau de o izbucnire a delictelor juvenile care să ofere subiecte de discuţie profeţilor noştri moderni. Nu Cuvântul Domnului, ci Life şi Time şi comentatorul special de radio impun pasul şi determină predica noastră plicticoasă. Lumea totdeauna se mişcă prima, iar biserica vine supusă din urmă, încercând într-un mod jalnic să arate şi să sune ca modelul ei şi, în acelaşi timp, să-şi păstreze o mărturie religioasă lipsită de putere intercalând ici-colo o reclamă respectuoasă care spune că toată lumea trebuie să-L accepte pe Isus şi să se nască din nou. 

Fundamentalismul secularizat este un lucru oribil, un lucru foarte oribil, cu mult mai rău – după părerea mea – decât modernismul onest sau ateismul făţiş. Este un fel de heterodoxie a crezului care există laolaltă cu orthodoxia crezului. Adevăratul ei stăpân poate fi descoperit dacă observăm pe cine admiră şi imită. Testul este: ca cine vor să fie creştinii aceştia? Cine îi provoacă şi cine le face ochii să strălucească de plăcere? Pe cine se duc să vadă? Ale cui tehnici le împrumută? Niciodată nu e vorba de sufletul blând, niciodată nu e vorba de sfântul evlavios, niciodată de urmaşul umil al lui Isus, niciodată de cel care-şi poartă crucea. Întotdeauna este vorba de roata principală, de celebritate, de star, de VIP – atâta vreme cât, desigur, aceste persoane au dat o „mărturie” în favoarea lui Hristos undeva în mijlocul lumii deşarte şi carnale cu lumini artificiale şi sunete sintetice pe care o locuiesc. 

Ceea ce e trist cu privire la toate acestea este efectul asupra noii generaţii de creştini. Mulţimi întregi de tineri cresc fără să fi cunoscut altceva decât soiul degenerat de creştinism care acum trece drept religia lui Hristos. Ei sunt victimele nevinovate ale unei stări la care nu au contribuit cu nimic. Nu ei, ci o conducere castrată din punct de vedere spiritual va trebui să răspundă pentru jalnica lor stare. 

Care este remediul? E simplu. O întoarcere radicală la creştinismul nou-testamentar atât în ce priveşte mesajul, cât şi metoda. O repudiere îndrăzneaţă a lumii şi o luare a crucii. O astfel de întoarcere pe scară largă va însemna o reformă de mari proporţii. Unii dintre cei care acum sunt sus vor fi coborâţi, şi mulţi dintre cei smeriţi vor fi înălţaţi. Va însemna o revoluţie morală. Câţi sunt gata să plătească preţul?