Samuel L. Brengle

Această biografie este preluată din cartea Ei L-au cunoscut pe Dumnezeul lor, Vol. I, şi este publicată aici cu permisiunea amabilă a lui Edwin şi Lillian Harvey & Hey.

Cine s-ar fi gândit la aşa ceva! Tânărul Brengle, atât de ambiţios înainte, îngenunchiat pentru a lustrui 18 perechi de cizme! El, care a refuzat oferta de a predica la un amvon renumit într-o mare biserică metodistă dintr-un mare oraş american, acum îndeplinea această muncă umilă în barăcile de instruire din Londra ale Armatei Salvării. Lupta a fost aprigă, dar scurtă. Se întrebase dacă nu cumva toate avantajele educaţiei sale şi toate talentele personale erau aruncate la gunoi. Atunci Duhul Sfânt i-a adus în memorie pe Marele său Exemplu. „Dacă Isus a spălat picioarele ucenicilor, voi putea şi eu să lustruiesc cizmele cadeţilor!” a fost fericita concluzie. Şi astfel tânărul Brengle a acceptat bucuros metodele riguroase ale lui William Booth pentru instruirea soldaţilor Crucii şi, timp de aproape o jumătate de secol, avea să fie un specialist foarte folositor în promovarea unor idei profunde despre consacrare şi viaţă sfântă în cadrul sferei de influenţă a Armatei Salvării, care se întindea în toată lumea.

Samuel Logan Brengle s-a născut în Fredericksburg, Indiana, USA, ca fiu al lui William şi al Rebecăi Brengle, la 1 iunie 1860.

Când băiatul avea 2 ani, tatăl său, care era învăţător la o şcoală, a răspuns chemării de a se înrola în Armata Nordului în timpul războiului civil din America. Rănit în încercuirea oraşului Vicksburg, tânărul, dar bravul soldat s-a întors acasă, însă nu a supravieţuit din cauza rănilor. Soţia sa, o mamă evlavioasă, având acum responsabilitatea creşterii unicului lor copil, l-a învăţat cu credincioşie lucrurile lui Dumnezeu. Deşi s-a recăsătorit şi toată viaţa lor s-au mutat dintr-un loc în altul, niciodată nu a neglijat participarea la serviciile bisericii.

În micul oraş Olnez din Illinois, unde locuia familia, au început să apară servicii de trezire spirituală şi, la sfârşitul fiecărui serviciu, tânărul căuta pacea inimii. Timp de cinci seri la rând a îngenuncheat în rugăciune, crezând că un act de decizie ca acesta îl va face creştin. Dar el nu a fost urmat de nicio mărturie divină.

După o bucată de vreme, în timpul unei plimbări, discuta cu mama sa despre ultima propunere de mutare în Texas şi despre lipsa de odihnă a tatălui său vitreg. „Mamă, a exclamat Samuel, îmi pare bine că nu ne-am mutat în Texas. Dacă aş fi plecat acolo poate că m aş fi împrietenit cu vreun grup de băieţi răi şi beţivi şi mi-aş fi pierdut sufletul. Dar am rămas aici şi am devenit creştin.”

Cu această declaraţie, în sufletul lui a venit o asemenea pace şi odihnă, încât a ştiut fără nicio umbră de îndoială că fusese acceptat de Dumnezeu. Săptămâni la rând s-a desfătat în experienţa lui cerească. Însă lucrarea de răscumpărare încă nu era completă în el, după cum avea să descopere mai târziu.

Într-o zi, în timp ce se întorcea acasă de la şcoală împreună cu mai mulţi colegi, s-a iscat o ceartă în cursul căreia unul din băieţi l-a numit pe Sam în cel mai neplăcut mod posibil. Atunci şi acolo, tânărul Brengle a devenit conştient de prezenţa răului în inima sa fiindcă, drept răsplată, i-a tras o lovitură zdravănă de pumn acelui băiat. Imediat după aceasta, calmul mult dorit al sufletului său a fost înlocuit de o furtună de sentimente tulburi şi de nefericire. Şi nici nu a putut simţi că relaţia lui este în ordine cu Făcătorul Său până nu a căutat iertarea la Tronul harului pentru fapta sa nesăbuită.

Angajându-se din toată inima în lucrarea din biserică, la vârsta de 15 ani, a ajuns asistentul conducătorului şcolilor duminicale. Setea sa de cunoştinţe i-a determinat pe profesorii din liceu să-i recomande să studieze gramatica cu un profesor excelent care locuia la o distanţă de vreo 25 de kilometri. Mama sa a fost de acord cu această decizie, cu toate că din cauza relaţiei strânse dintre ei, despărţirea a fost dureroasă pentru amândoi.

Băiatul a fost aruncat într-o stare emoţională de deprimare cât se poate de serioasă când mama sa, după o scurtă perioadă de suferinţă, a plecat în veşnicie. Durerea lui părea să fie alinată numai de o şi mai mare consacrare studiilor sale şi, pe măsură ce acestea au avansat, pasul următor a însemnat colegiul. Vânzarea fermei i-a furnizat fondurile necesare. Şi astfel Brengle, la 17 ani, s-a înscris ca student la şcoala numită astăzi DePauw University, în Greencastle, Indiana.

Anii petrecuţi la colegiu l-au evidenţiat ca pe un cărturar strălucit, în special ca orator, şi la orizontul vieţii sale au început să apară ambiţii politice. Însă Dumnezeu avea un alt plan pentru Brengle, plan care îi trecea din când în când prin faţa ochilor, cu toate că el aproape că nici nu vroia să-i recunoască existenţa. Şi acesta se referea la faptul că el trebuia să predice Evanghelia. Datorită elocvenţei sale înnăscute, a fost ales să vorbească la o conferinţă anuală despre o temă foarte importantă, de care depindea viaţa comunităţii frăţeşti din care făcea şi el parte. Era atât de împovărat de conştienţa responsabilităţii pe care o are încât, în zbuciumul sufletului său, s-a rugat pentru ajutor divin promiţând că, dacă discursul său îşi va atinge scopul, va ceda în această privinţă şi va asculta de Dumnezeu oriunde îl va chema. Când rugăciunea a fost ascultată, el nu a putut trece cu vederea planul vieţii sale pe care Dumnezeu voise să i-l arate de mai multe ori.

După absolvire, pentru o scurtă perioadă de timp, a slujit ca predicator într-un cerc de biserici metodiste. Atunci prietenii l-au sfătuit să studieze teologia şi, motivat de ambiţia de a deveni un predicator de excepţie, Brengle s-a înscris la Seminarul Teologic din Boston (Boston Theological Seminary).

Această decizie a iniţiat cea mai importantă experienţă a carierei sale. Timp de opt ani fusese în mod dureros conştient de conflictul interior dintre forţele binelui şi ale răului din inima sa, fără să ştie clar care este soluţia problemei. În Boston a fost binecuvântat, tocmai când avea cea mai mare nevoie, de învăţătura lui dr. Daniel Steel cu privire la soluţia de la Calvar pentru inima sa rebelă. Acest profesor evlavios a putut dovedi cu ajutorul Scripturii că eliberarea interioară era posibilă şi putea, de asemenea, să confirme această realitate prin mărturia lui personală. Această întâlnire plănuită de Dumnezeu a sosit exact la momentul oportun! Şi studiul aprofundat i-a adus un Învăţător şi mai mare decât Steel – Însuşi Duhul Sfânt. Iată cuvintele scrise de Brengle:

Am văzut umilinţa lui Isus şi mândria mea; blândeţea lui Isus şi temperamentul meu iute; smerenia lui Isus şi ambiţia mea; puritatea lui Isus şi inima mea necurată; credincioşia lui Isus şi înşelăciunea inimii mele; sfinţenia lui Isus şi nesfinţenia mea. Nu am mai privit la nimeni altcineva decât la Isus şi la mine însumi, şi am ajuns să-mi fie scârbă de mine.

Conştienţa faptului că Dumnezeu l-a chemat să predice Evanghelia era împletită cu dorinţa nedemnă, dar insistentă, de a deveni un mare predicator. Ce subtilă era ispita: „De-aş putea fi un predicator mare ca Moody! El atribuie puterea pe care o are botezului cu Duhul Sfânt. Poate că dacă voi căuta acest botez, voi avea şi puterea!” Şi apoi el adaugă: „Căutam Duhul Sfânt ca să-L pot folosi, nu ca El să mă folosească pe mine.”

Dimineaţa zilei de 9 ianuarie 1895 l-a găsit pe Brengle treaz foarte devreme, cu sufletul profund tulburat. Duhul lui Dumnezeu încerca să-L aducă în faţa unei decizii clare. „Astăzi, a exclamat tânărul bărbat, trebuie să-L obţin, sau voi fi pierdut pe veci.” Însă ambiţia sa pentru măreţie în slujire nu fusese încă adusă la Cruce, cu toate că s-a rugat: „Doamne, dacă mă vei sfinţi, voi accepta cea mai umilă repartiţie care există.”

În acest timp însă, inima lui firească s-a mângâiat cu gândul că, chiar dacă ar fi repartizat la o bisericuţă mică, neînsemnată, va putea totuşi să fie un vorbitor puternic. Atunci o străfulgerare de lumină divină i-a descoperit enormitatea iubirii de sine într-o asemenea măsură încât, zdrobit complet în faţa acestei revelaţii, a exclamat: „Doamne, am vrut să fiu un predicator elocvent, dar, dacă prin bâlbâială şi gângăvire îţi pot aduce mai multă glorie decât prin elocvenţă, atunci fă-mă să mă bâlbâi şi să gângâi.” Însă Duhul Sfânt Şi-a întârziat venirea. Totuşi, dintr-o dată, întunericul sufletului său a fost străpuns de cuvintele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

„Cred asta!”, a fost răspunsul lui Brengle şi Domnul pe care Îl căuta a venit dintr-o dată în templul Său. Până la sfârşitul zilelor sale, Brengle nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestei lucrări a harului în sufletul lui şi nu a încetat vreodată s-o laude. Două zile mai târziu, o altă manifestare a lui Dumnezeu i-a inundat sufletul. Despre această experienţă, el a zis:

Am deschis Biblia şi, în timp ce citeam câteva din cuvintele lui Isus, El mi-a dat o astfel de binecuvântare cum nu am visat vreodată că i-ar putea fi dată unui om pe pământ. Era o revelaţie imposibil de exprimat în cuvinte. Era un cer de dragoste care a intrat în inima mea. Sufletul mi s a topit ca ceara înaintea focului. Am plâns şi iar am plâns. Mi-a fost silă de mine pentru că am îndrăznit să păcătuiesc împotriva Lui, că m am îndoit de El ori că am trăit pentru mine însumi şi nu pentru gloria Lui. Orice ambiţie personală dispăruse. Flacăra pură a dragostei mă ardea aşa cum un foc mistuitor arde o molie.

Am ieşit la plimbare prin parcurile centrale din Boston înainte de micul dejun plângând de bucurie şi lăudându-L pe Dumnezeu. Oh, ce dragoste era în inima mea! În ceasul acela Îl cunoşteam pe Isus şi Îl iubeam într-atât încât inima îmi părea că îmi va exploda de dragoste. Am fost umplut cu dragoste pentru toate făpturile. Auzeam vrăbiuţele ciripind. Le iubeam. Am observat un viermişor târându-se în faţa mea pe cărare – am păşit peste el; nu vroiam să fac rău niciunei vietăţi. Iubeam câinii, iubeam caii, Îi iubeam pe băieţeii de pe stradă, pe străinii care treceau în grabă pe lângă mine, iubeam păgânii, iubeam lumea întreagă.

Cu siguranţă, potopul acesta de emoţii a scăzut în intensitate, dar locul lui a fost luat de certitudinea şi fermitatea unei credinţe statornice care a făcut din Brengle gigantul spiritual care a fost mai târziu. El scrie din nou:

„Într-o zi i-am spus unui prieten cu uimire: «Aceasta este dragostea perfectă despre care a scris apostolul Ioan, dar este mai mult decât orice am visat vreodată; în ea se află personalitate. Ea gândeşte, voieşte, vorbeşte cu mine, mă instruieşte şi mă învaţă.» Şi atunci am ştiut că Dumnezeu, Duhul Sfânt, era în această dragoste şi că această dragoste era Dumnezeu, căci «Dumnezeu este dragoste.»

Oh, răpirea sufletească s-a amestecat cu o teamă sfântă, reverenţioasă, fiindcă este un lucru ameţitor, dar în acelaşi timp, dumnezeiesc de înfricoşător să fii locuit de Duhul Sfânt, să fii un templu al Dumnezeului Celui viu! Marile înălţimi sunt întotdeauna faţă în faţă cu marile adâncimi şi, din înălţimea acestei experienţe binecuvântate, mulţi au căzut în adâncimile fanatismului.

Însă noi nu trebuie să ne dăm înapoi din faţa experienţei din cauza fricii. Orice pericol poate fi evitat printr-o inimă blândă şi smerită, prin slujire umilă, cu credincioşie, privind pe alţii mai presus de noi înşine şi dându-le întâietate în cinste şi păstrând un spirit deschis, gata să se lase învăţat; într-un cuvânt, privind neîncetat la Isus, spre care Duhul Sfânt ne îndreaptă continuu atenţia. Căci El nu vrea ca noi să ne concentrăm atenţia numai asupra Lui şi asupra lucrării Lui în noi, ci, de asemenea, asupra Celui Crucificat şi asupra lucrării Lui pentru noi, ca noi să călcăm pe urmele Aceluia al cărui sânge ne-a câştigat iertarea şi ne face şi ne păstrează curaţi.

Uşile s-au deschis larg. Oferta măgulitoare de a păstori cea mai mare biserică metodistă din partea de nord a statutului Indiana ar fi fost acceptată înainte fără ezitare. Acum a fost respinsă. Brengle simţea că îndrumarea divină îl călăuzeşte spre Armata Salvării. L-a auzit vorbind pe generalul Booth şi a fost profund mişcat. Eforturile făcute sub cerul liber de către aceşti îndrăzneţi luptători ai crucii aveau o ciudată atracţie şi, atunci când o Voce i-a şoptit: „Aceştia sunt poporul Meu”, decizia irevocabilă a fost luată. S-a hotărât să meargă în Anglia unde putea să se ofere personal generalului Booth şi unde putea să obţină pregătirea adecvată pentru slujirea creştină.

S-a logodit cu o tânără din Armata Salvării, pe nume Elizabeth Swift. Se părea că îndeplineşte în toate privinţele standardele înalte pe care şi le fixase în ce priveşte căsătoria şi, cu consimţământul ei total, s-a îmbarcat pentru Anglia la două zile după nuntă.

Generalul Booth l-a privit pe Brengle cu un aer rece. „Tu aparţii unei categorii periculoase, i-a zis acesta. Ai fost propriul tău şef atât de mult timp, încât nu cred că vei de acord să te supui disciplinei Armatei Salvării. Noi suntem o Armată şi pretindem ascultare.”

Cu toate acestea, „pentru o perioadă de încercare”, Brengle a fost trimis la o şcoală de instruire unde prima sa misiune a fost aceea de a lustrui cizmele altor recruţi! Când şi-a adus aminte că Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi, sufletul a început să-i cânte de bucurie. Nu s-a dat niciodată înapoi de la cartierele umile unde s-a găsit mai târziu, de la rutina vizitelor, de la serviciile de noapte sau de la vânzarea revistei cu The War Cry.

După şase luni de pregătire s-a întors, acum „căpitanul Brengle”, în ţara sa natală unde, împreună cu soţia sa, a muncit din greu pentru salvarea păcătoşilor şi pentru sfinţirea celor din Armată. Pasiunea inimii sale era aceea de a „insista asupra sfinţeniei”, oriunde se afla şi, timp de patruzeci de ani, goarna sa a trâmbiţat chemarea peste tot în Statele Unite. Sfera sa de influenţă s-a extins şi în Anglia, pe continentul european, şi chiar până în Australia, Noua Zeelandă şi Insulele Hawaii.

Un coleg ofiţer l-a întâlnit pe Brengle într-o staţie de cale ferată din California. Dorinţa sa după ajutor spiritual era atât de puternică încât nu a putut aştepta până la prima conferinţă. „Vreau să te am şi pentru mine, a exclamat acesta. Ţi-am citit lucrările, ţi-am simţit spiritul şi cred că mă poţi ajuta. Sufletul mi-a ajuns într-o stare de uscăciune.”

Acest om, împreună cu alţi doi ofiţeri s-au angajat mai târziu în rugăciune zilnică pentru ca Samuel Logan Brengle să fie pus deoparte numai pentru lucrarea spirituală, adică pentru edificarea vieţii spirituale, a ofiţerilor şi a soldaţilor. Pentru aceasta au scris o petiţie la cartierul general şi cererea le-a fost aprobată. Această recunoaştere a colonelului Brengle ca un profet al lui Dumnezeu pare să fi coincis cu propria sa convingere despre chemarea la această lucrare, căci în jurnalul său găsim această notă:

Samuel creştea, Domnul era cu el şi n-a lăsat să cadă la pământ niciunul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului! (1 Samuel 3:19-20). Ce cinste sau faimă pământească se poate compara cu aceasta!? Ce demnitate să fii „un proroc al Domnului”!

Brengle nu s-a ocupat niciodată de generalităţi. Cunoscând păcatul din inima sa, el ştia ce se găseşte în om. Mai mulţi ascultători au declarat că Brengle le-a predicat lor direct. Nu s-a făcut niciodată vinovat de faptul că a lăsat biserica să creadă că s-ar putea amâna în vreun fel supunerea lor faţă de Dumnezeu. „Astăzi este ziua mântuirii”, declara el şi, oriunde proclama Evanghelia, se vedeau multe victorii spirituale în ce priveşte pocăinţa.

Pe cât a fost de mare ca predicator, tot atât a fost şi ca scriitor, şi prin aceasta memoria sa va dăinui cel mai mult. A scris numai opt cărţi, dar s-a estimat că cel puţin un milion de exemplare au fost tipărite în limba engleză şi, de asemenea, în alte limbi. „Ajutor pentru sfinţenie” ocupă un loc de cinste în acest domeniu şi a circulat în cercuri foarte largi, spre iluminarea spirituală a multor mii de cititori.

Agonia durerilor naşterii precede de multe ori producerea unui lucru care urmează să fie o binecuvântare pentru mulţi. Bucurându-se de lucrarea sa într-un oraş oarecare, Brengle a primit vestea surprinzătoare că a fost numit la Corpul de armată I din Boston. Mai târziu a declarat că l-a apucat o stare de leşin când a citit telegrama, deoarece acest corp de armată era localizat într-o zonă extrem de dificilă. Sărăcia, beţia şi criminalitatea degradaseră pe locuitorii în mijlocul cărora urma să lucreze. Liniştea necesară pentru studiu şi scrierea cărţilor părea o imposibilitate. Mai mult, clădirea nu era departe de Institutul Teologic şi foşti colegi de facultate aveau să-l viziteze în condiţii deloc de invidiat. Boston a însemnat pentru el condamnarea la un martiraj viu. S-a rugat astfel:

Doamne, de ce mă simt astfel? Nu cumva sunt mândru? Este aceasta o ofensă adusă mândriei mele? Nu sunt eu mort faţă de aceste lucruri?

Apoi a citit declaraţia sfântului apostol Pavel: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus”. Iar el nu a putut decât să exclame: „Doamne drag, şi eu voi fi credincios. Sunt gata nu numai să merg la Boston şi să sufăr acolo, dar dacă va fi necesar sunt gata să şi mor în Boston pentru Tine!”

Puţin ştia el atunci cât de aproape va fi de moarte şi nici nu putea să cunoască binecuvântatele rezultate pentru nevoile spirituale ale posterităţii. Familia Brengle a plecat spre Boston unde au urmat binecuvântările. Apoi, într-o noapte, un beţiv, înfuriat că fusese dat afară din clădire, a azvârlit cu o piatră de pavaj care l-a lovit pe Brengle în cap. Acest om devotat s-a zbătut un timp între viaţă şi moarte şi, timp de optsprezece luni a fost incapabil să predice. Însă acest foc, ca acela care a venit peste jertfa lui Brengle, nu putea fi stăpânit uşor. Mesajul sfinţeniei ardea în oasele sale. A scris articole pe această temă pentru revista „Strigătul de luptă” care au fost adunate apoi şi publicate sub titlul „Ajutor pentru Sfinţenie”. Mai târziu, doamna Brengle a pictat pe piatra folosită ca obiect de atac cuvintele lui Iosif referitoare la fraţii săi care l-au vândut ca sclav: „Voi, negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine ca să împlinească ceea ce se vede azi, să scape viaţa unui popor în mare număr.”

O alta dintre folositoarele cărţi pe care le-a scris a fost rezultatul crizei dureroase determinată de ruperea grupului Ballington Booths de Armata Salvării. Pentru a contribui la menţinerea soldaţilor angajaţi în lupta spirituală pentru suflete pierdute, şi nu în controverse, a scris articole pe tema câştigării de suflete, articole publicate mai târziu sub titlul „Secretul câştigătorului de suflete”.

Comisarul Brengle a fost întrebat adesea despre secretul prin care îşi păstrase binecuvântarea sfinţirii. Cu doi ani înainte de moarte, el a dat nişte sfaturi foarte pertinente în legătură cu această întrebare.

Rămâi în voia lui Dumnezeu, ascultă-L, caută-L în fiecare zi, aşteptând la porţile Sale. Citeşte Biblia cu regularitate. Nu neglija niciodată rugăciunea tainică. Continuă să mărturiseşti despre harul revărsat asupra ta. Ajută-i pe alţii.

Am fost de asemenea întrebat dacă împlinirea sfinţirii a slăbit în timpul celor cincizeci de ani care au trecut. Judecând după sentimentele mele, da; însă judecând după voinţa mea, nu. Au fost momente când experienţa mea emoţională s-a aflat în declin şi m-am întrebat dacă nu cumva L-am pierdut pe Domnul meu şi experienţa pe care o trăisem. Odată eram sigur că aşa s-a întâmplat şi mi-am pierdut încrederea. Şi timp de 28 de zile, am fost groaznic de ispitit şi cernut de diavolul. Când a venit eliberarea – fiindcă nu am fost lepădat – am descoperit că voinţa mea nu se abătuse de la ţinta ei, că rămăsese ancorată puternic de Hristos în mijlocul acestei furtuni emoţionale şi al pustiirii care trecuse peste sufletul meu.

Tuturor camarazilor mei ispitiţi le voi spune: „Rămâneţi tari! Fiţi credincioşi indiferent de ce simţiţi, fiindcă Hristos nu-i lasă niciodată pe ai Săi. El cunoaşte drumul vostru. El de asemenea a fost ispitit 40 de zile şi 40 de nopţi de către diavolul.” Acea încercare a credinţei şi loialităţii mele s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari binecuvântări din viaţa mea.

Sfinţirea a însemnat totala abandonare în voia lui Dumnezeu, dar nu în aşa fel încât voinţa mea să devină inactivă. A trebuit să fie şi a fost activă, fermă, persistentă în scopurile urmărite pentru a fi a Domnului. Nu mi s-a permis să stau într-o răpire sufletească pasivă cântând şi lăsându-mă dus în fericire veşnică. Dumnezeu şi omul trebuie să coopereze, să conlucreze atât în primirea, cât şi continuarea binecuvântării.

Marile înălţimi sunt aşezate în faţa marilor adâncuri. Astfel că cele mai înalte realizări spirituale sunt puse alături de adâncimile întunecate ale fanatismului. Şi singura cale de a evita căderea în abis este să ai o gândire umilă şi să te rogi ca şi David: „Învaţă-mă să am înţelegere şi pricepere”. M-am rugat ani la rând ca lumina şi dragostea mea să ţină pasul una cu alta. Lumina fără dragoste poate duce la mândrie – ne poate face îngâmfaţi şi ne poate da un fals sentiment de superioritate. Dragostea fără lumină poate conduce la multe imprudenţe, la judecăţi false şi la fanatism.

Dar trebuie să ne ferim de gândul că nu mai avem ce învăţa. Suntem îndemnaţi «să creştem în har». Am intrat într-un mare har prin acest act al sfinţirii şi trebuie să creştem în acest har, deşi nu putem creşte către el – adică nu putem ajunge la el într-un mod natural. Noi putem şi trebuie să creştem zilnic în cunoaştere, în judecată corectă, în pricepere, în dragoste şi devoţiune mereu crescânde pentru Dumnezeu şi pentru binele semenilor noştri. Isus Însuşi creştea în înţelepciune pe măsură ce creştea în statură şi în adevăr.

Trebuie să abandonăm pentru totdeauna ideea că sfinţirea reprezintă numai o stare emoţională. Este la fel de mult legată de voinţă. Totuşi, nu poţi avea mari experienţe lăuntrice fără sentimente. Unul dintre marile pericole spirituale astăzi este frica, născută probabil din mândrie, pe care oamenii o au faţă de sentimente. Sunt atât de atenţi să fie echilibraţi şi cumpătaţi încât încetează să mai fie vioi şi naturali. Devin greşit de fără greşeală, îngheţaţi în tipare fixe, splendid de inexpresivi – nimic mai mult.

Experienţele religioase cele mai înalte îi fac pe oameni la fel de naturali ca şi copilaşii şi fiecare dintre ei se exprimă conform temperamentului său. Tinerilor vreau să le spun: „Nu vă lăsaţi standardizaţi. Fiţi voi înşivă. Aveţi entuziasm în credinţa voastră. Nu fiţi sclavii temerii de ce vor zice alţii. Nu vă aţintiţi ochii asupra oamenilor, ci la Isus şi cultivaţi dragostea faţă de oamenii care vă pun la încercare. S-ar putea ca ei să nu fie întotdeauna înţelepţi, dar dacă sunt buni, suportaţi-i”.

Pentru unele dintre rugăciunile mele, nu am primit încă răspuns, dar altele pe care le-am rostit cu lacrimi şi cu dorinţa puternică de a fi spre gloria Lui şi spre salvarea şi sfinţirea oamenilor acum 50 de ani, se împlinesc astăzi în faţa ochilor mei, în moduri pe care nu le am anticipat şi nici nu le-aş fi putut anticipa.

Aceşti 50 de ani au fost bogaţi în binecuvântări spirituale şi în dulce părtăşie cu Domnul şi cu poporul Său. Dar au fost şi ani de trudă, de ispite, de necazuri, şi uneori de disciplinare usturătoare a spiritului, până aproape de agonie. Stăpânul şi Învăţătorul meu este un Om cu o cruce în spate, care mi-a cerut să-mi iau crucea şi să-L urmez dacă vreau să fiu discipolul Său, să învăţ de la El şi în cele din urmă să împărtăşesc triumful Său.

În anul 1931, comisarul Brengle s-a retras din serviciul activ al Armatei Salvării, cu toate că a continuat să accepte invitaţii pentru predică cel puţin încă doi ani. Înrăutăţirea sănătăţii şi întunecarea vederii sale au determinat o anumită limitare şi în cele din urmă, încetarea activităţii publice. Pe 16 mai 1936, Dumnezeu l-a chemat pe servul Său la Sine.