
William Chalmers
Burns s-a născut în Dun, Scoţia, în anul 1815, şi a murit în portul din
oraşul New Chwang, China, în anul 1868. Viaţa lui a fost caracterizată
de un devotament profund faţă de Isus Cristos oriunde era îndrumat să
meargă. După ce a fost autorizat ca lucrător al Evangheliei de către
Biserica scoţiană în anul 1839, şi-a amânat pentru câteva zile călătoria
spre est pe care o planificase. În această perioadă şi-a folosit
darurile deosebite de evanghelist atât în Scoţia, cât şi în afara
acesteia. El făcea parte din grupul de tineri pe care Dumnezeu l-a
ridicase în zilele lui M'Cheyne şi fraţii Bonar. Singura lor preocupare
era pentru biruinţa crucii la nivel mondial. Din focarul de lumină al
trezirii, el a călătorit pe mare spre întunericul Chinei în anul 1847,
iar acolo a slujit neîncetat, şi cu puţină odihnă până pe data de 4
Aprilie 1868, când a rostit ultimile sale cuvinte: "A Ta este Împărăţia, puterea şi slava în vecii vecilor." Puţine vieţi au zugrăvit aceste cuvinte atât de viu ca viaţa sa.
În septembrie 1840, pastorul renumit al Scoţiei, un om al rugăciunii,
Robert Murray M’Cheyne, i-a scris o scrisoare lui William C. Burns.
Printre altele, el scrie: „Sunt ferm convins că dacă vrem să fim
instrumente (într-o trezire adevărată), trebuie să fim curăţiţi de toată
murdăria cărnii şi a duhului. Oh, strigă pentru sfinţenie personală,
pentru o apropiere constantă de Dumnezeu prin sângele Mielului!
Scaldă-te în razele Sale - lasă-te în braţele dragostei - fii plin de
Duhul, sau dacă nu, succesul lucrării tale va fi numai spre tulburarea
ta veşnică.”
William C. Burns, la fel ca M’Cheyne, nu a fost doar un om al
teoriilor pline de speranţă şi al vorbelor goale. Prin predicarea şi
rugăciunea sa fierbinte, mii de oameni erau literalmente martori ai
gloriei palpabile a lui Dumnezeu. De la o vârstă fragedă, inima lui C.
Burns a fost zdrobită pentru o lume pe moarte şi pierdută. Se spune că
atunci când avea 17 ani a fost adus de mama lui din orăşelul liniştit,
Kilsyth în oraşul agitat, Glasgow. În timp ce mama lui făcea
cumpărături, fiul ei s-a despărţit de ea. După ce a mers pe urmele lui,
l-a găsit într-un final pe o străduţă cu lacrimi curgându-i pe obraji. A
văzut că era într-o mare agonie şi i-a spus:
-Willie, băiatul meu, ce te doare? Eşti bolnav?
Între suspine, el i-a răspuns:
-O, mamă, mamă - zgomotul paşilor al acestor oameni fără Hristos care se îndreaptă spre iad îmi frânge inima.
Ochii spirituali ai tânărului William Burns au văzut o frântură din
groaza veşnică ale unei eternităţi fără Hristos. Fără îndoială, această
viziune a ajutat la modelarea tânărului acestuia care, mai târziu, a
fost unul din instrumentele cheie în marea trezire a anului 1839 din
Kilsyth. Deseori era pe genunchi, fiind purtat într-o mijlocire aproape
continuă. „Plângea ore în şir, într-o agonie adâncă a sufletului, pentru
o biserică decăzută şi pentru sufletele pierdute care mergeau în iad”.
Slujirea sa a fost profund marcată de o intensitate şi urgenţă divină.
Ca urmare, predicarea sa avea rezultate extraordinare.
Domnul Burns îşi aminteşte de o perioadă din timpul trezirii din
Kilsyth când oameni robuşti cădeau neputincioşi sub puterea ciocanului
Evangheliei. „În tot acest timp în care am vorbit, oamenii au ascultat
cu cea mai mare atenţie. Într-un final, sentimentele lor au devenit prea
puternice şi au izbucnit în lacrimi şi suspine, în plâns şi vaiete
amestecate cu strigăte de slavă şi laude ale unor copii ai lui Dumnezeu.
Tabloul majorităţii oamenilor mi-a oferit imaginea vie a stării
păgânilor de la judecată din ziua venirii lui Hristos. Unii strigau în
agonie. Bărbaţi robuşti cădeau la pământ ca morţi. Aşa era mişcarea
generală chiar şi după repetarea îndelungată a invitaţiei urgente şi
fără plată făcută de Domnul păcătoşilor.”
Mai târziu, William Burns a aflat că în noaptea precedentă acestei
întâlniri pline de putere, un grup de credincioşi se adunaseră să lupte
în rugăciune pentru cei pierduţi şi nemântuiţi. În timpul acestor zile
minunate de trezire, slava nu era ceva neobişnuit pentru Burns şi pentru
mulţi alţii care se rugau fierbinte şi agonizau toată noaptea. Ca
urmare, gloria lui Dumnezeu se pogora zi de zi. Din nou, William Burns
ne descrie efectul miraculos al Duhului trezirii. El scrie: „În
încheierea unei predici solemne adresate unor suflete nerăbdătoare,
puterea lui Dumnezeu s-a pogorât deodată şi toţi erau înecaţi în
lacrimi. A fost ca izbucnirea unui şuvoi stăpânit mult timp. Lacrimile
curgeau din ochii multora, iar unii cădeau la pământ plângând după milă.
Întregul oraş era mişcat. Cei nemântuiţi turbau de furie, dar Cuvântul
lui Dumnezeu înainta şi triumfa.”
Chiar şi după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a răscoli Scoţia,
pasiunea lui Burns pentru suflete încă nu era satisfăcută. La scurt
timp, el a plecat în China să predice Evanghelia celor care nu auziseră
niciodată numele preţios al lui ISUS! El era recunoscut ca fiind primul
om al trezirii din vremea aceea şi, cu toate acestea, s-a consacrat cu
bucurie unei vieţi de întuneric şi greutăţi pe câmpul misionar atât de
neglijat al Chinei. Nici un alt episod din viaţa minunată a lui Burns nu
arată mai mult din caracterul său extraordinar, decât această decizie.
Făcând lucrul acesta, el a lăsat în urmă popularitate, prestigiu,
bogăţie şi pe cei dragi. Când a fost întrebat când ar fi gata să plece
în China, răspunsul lui a fost „ACUM”. El a declarat cu îndrăzneală: „
Sunt
gata să ard cu totul pentru Dumnezeu. Sunt gata să sufăr orice
greutate, dacă astfel aş putea în vreun fel să mântuiesc pe unii.
Dorinţa fierbinte a inimii mele este să-L fac cunoscut pe Mântuitorul
meu glorios acelora care nu au auzit niciodată despre El.” Într-o
altă împrejurare, Burns a spus: „Dorinţa inimii mele este ca, înainte de
moarte, să înconjur o dată lumea şi să predic Evanghelia astfel încât
fiecare creatură să o audă”. Mama lui l-a asemănat cu un cuţit ascuţit
care s-ar uza mai degrabă din cauza tăieturilor decât din cauza ruginei;
şi aşa a vrut tânărul Burns să fie!
În 1855, William C. Burns l-a întâlnit pe neaşteptate pe târărul
misionar din China cu numele de James Hudson Taylor. Această întâlnire
aparent întâmplătoare a avut ca rezultat o mare binecuvântare pentru
ambii bărbaţi. William Burns a găsit în Hudson Taylor un om după inima
lui şi, timp de 7 luni au umblat împreună ca suflete înrudite şi
colucrători. Domnul Burns a recunoscut de asemenea primirea călduroasă
de care avusese parte Hudson Taylor din partea chinezilor, atunci când
le predica în straiul specific chinezesc. Burns învăţa cu repeziciune de
la noul său prieten şi, foarte curând a ajuns să-şi însuşească această
practică. Impactul pe care experimentatul scoţian l-a avut asupra lui
tânărului Taylor este evident din jurnalul şi scrisorile lui Hudson
Taylor. „Nu am avut niciodată un tată atât de spiritual ca domnul
Burns”, scria Hudson Taylor. Lucrarea autobiografică a lui Hudson Taylor
intitulată „O retrospectivă” ne oferă încă o lămurire cu privire la
amprenta adâncă pe care Burns a avut-o asupra sa. Printre altele, el
scrie: „Pentru mine, acele luni fericite au însemnat o bucurie şi un
privilegiu de neexprimat. Dragostea lui pentru Cuvânt era încântătoare,
iar viaţa lui sfântă, plină de reverenţă şi conversaţiile lui constante
cu Dumnezeu făceau ca părtăşiile cu el să satisfacă chiar şi cele mai
adânci dorinţe ale inimii mele. Relatările lui despre lucrările de
trezire şi despre persecuţiile din Canada, Dublin şi din sudul Chinei
erau atât pline de învăţăminte, cât şi interesante, deoarece, cu un
adevărat discernământ spiritual, el scotea în evidenţă scopurile lui
Dumnezeu în încercare în aşa fel încât întreaga viaţă căpăta o formă şi o
valoare cu totul nouă. Opiniile sale, în special cele legate de
evanghelizare ca fiind marea lucrare a Bisericii şi de categoria
evangheliştilor laici ca fiind o clasă pierdută şi a cărei restaurare
era cerută de Scriptură erau doar „gânduri-sămânţă” care urmau să se
dovedească a fi roditoare în organizaţia ulterioară a Misiunii Interne
din China.”
„Aveam obiceiul să ne lăsăm bărcile cam pe la ora 9 dimineaţa, după
rugăciunea pentru binecuvântare, luând cu noi un scăunel uşor de bambus.
După ce alegeam un loc potrivit, unul dintre noi se urca pe acel
scăunel şi vorbea timp de 20 de minute în timp ce celălalt se ruga
pentru binecuvântare; apoi, ne schimbam locurile şi astfel, vocea
primului se putea drege între timp. După ce trecea o oră sau două fiind
astfel ocupaţi, mergeam într-un alt loc, la o oarecare distanţă de
primul şi vorbeam din nou. De obicei, la amiază, ne întorceam la bărcile
noastre pentru a lua prânzul, pentru a avea părtăşie şi pentru a ne
ruga, iar apoi ne reluam lucrarea noastră din uşă în uşă până la căderea
serii. După ceai şi puţină odihnă, obişnuiam să mergem cu ajutoarele
noastre băştinaşe în câte o ceainărie unde deseori petreceam câteva ore
în conversaţii libere cu oamenii. Nu arareori, înainte de a părăsi un
oraş, avem motive puternice să credem că oamenii înţeleseseră adevărul
şi dădeam multe Biblii şi cărţi celor interesaţi.” Un alt misionar din
China a fost odată întrebat:
-Îl cunoşti pe William Burns?
Misionarul a răspuns:
-Dacă-l cunosc? Toată China ştie că el este cel mai sfânt om în viaţă!
William C. Burns a fost condus de o pasiune mistuitoare pentru Mielul
lui Dumnezeu. În el, Dumnezeu a găsit un om căruia îi păsa cu adevărat.
Îi păsa destul de mult pentru a asculta, pentru a se supune şi pentru a
sta pe genunchi. W. Burns şi-a dat seama că rugăciunea superficială,
goală era cel mai mare obstacol spre Împărăţia lui Isus Hristos. Era de
părere că lipsa insistenţei şi a suferinţei în locul tainic de rugăciune
îi oferă biruinţă lui Satan. Burns scrie: „
Mulţi din cei care merg
în locul tainic şi care sunt copiii lui Dumnezeu, intră şi ies exact aşa
cum au intrat fără ca măcar să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu.
Mai sunt şi alţi credincioşi care, chiar şi atunci când obţin
într-adevăr o binecuvântare, iar sufletul le este puţin înviorat,
părăsesc locul tainic fără să caute ceva mai mult. Merg în camera lor,
intră în locul tainic, dar apoi, imediat ce s-au apropiat de El, cred că
au fost deosebit de binecuvântaţi, astfel că îşi părăsesc camera şi
merg înapoi în lume… Oh, cum se face că tocmai copiii lui Dumnezeu
stăruie atât de puţin? Cum se face că atunci când intră într-adevăr în
locul lor de rugăciune pentru a fi singuri, se lasă atât de uşor
convinşi să se întoarcă înapoi goi? Şi, în loc să se lupte cu Dumnezeu
pentru ca El să-şi reverse Duhul, ei ies din locul tainic fără nici un
răspuns şi se supun acestui lucru spunând că este voia lui Dumnezeu.”
În Ezechiel 22:30,31, prorocul ne spune ce se întâmplă atunci când
Dumnezeu nu găseşte bărbaţi şi femei cu inima frântă în rugăciune şi
ascultători. „
Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea
în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar
nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu
focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice
Domnul, Dumnezeu.” Cine dintre noi va sta în mijlocul spărturii şi se va ruga, şi se va ruga până când cerul va coborî pe pământ?