Cookies ne ajuta la livrarea serviciului. Folosind serviciul nostru, consemnati la utilizarea cookies-urilor. Mai multe

Hristos smerit dar înălțat

Format tipărit | 30.0 RON
Cantitate
John Flavel îl prezintă pe Hristos ca fiind izvorul bucuriei adevărate, asigurată pentru poporul Său prin smerirea și înălțarea Sa. Prin smerire, Flavel se referă la întrupare – nașterea, slujirea și moartea lui Hristos. Iar prin înălțare, Flavel se referă la cele patru etape ale învierii, înălțării, mijlocirii și revenirii pentru judecată. Acest dublu act de smerire și înălțare este temelia bucuriei noastre, deoarece prin ele Hristos ne-a șters datoria și ne-a asigurat moștenirea. „Credinciosul știe”, spune Flavel, „că, oricât de dulce ar fi comuniunea lui cu Hristos în această lume, totuși acea comuniune pe care o va avea cu Hristos în cer o va depăși cu mult pe aceasta.” 

„De ani de zile am beneficiat de scrierile lui John Flavel și ale puritanilor. În acest volum, Flavel ne călăuzește într-o călătorie hristologică care abordează unele dintre cele mai presante probleme teologice ale zilelor noastre. Stephen Yuille speră că vom asimila predicile lui Flavel și că «Duhul Domnului le va înrădăcina adânc în [sufletele noastre], transformându-le în viață și putere» înlăuntrul nostru.”
1. Smerirea lui Hristos 
2. O viață smerită 
3. O rugăciune de încredințare 
4. Un semn comemorativ 
5. Agonia lui Hristos 
6. Natura morții lui Hristos 
7. O moarte în singurătate 
8. O moarte smerită 
9. O rugăciune pentru iertare 
10. O promisiune a mântuirii 
11. Un strigăt de părăsire 
12. Un strigăt de chin
13. Desăvârșirea lucrării lui Hristos 
14. Îngroparea lui Hristos 
15. Scopurile binecuvântate ale smeririi lui Hristos 
16. Înălțarea lui Hristos
17. Învierea lui Hristos 
18. Înălțarea lui Hristos 
19. Șederea actuală a lui Hristos la dreapta Tatălui 
20. Revenirea triumfătoare a lui Hristos 
Concluzie
În ciuda tuturor lucrurilor pe care Hristos le-a făcut, le-a suferit și le-a promis, suntem înclinați să-L uităm. El n-ar trebui să lipsească niciodată din gândurile și simțămintele noastre. Ar trebui să-L purtăm în dorințele și desfătările noastre. Ar trebui să fim plini de gânduri pline de dor după El. Ar trebui să ne culcăm seara avându-L în gândurile noastre. 
Deși Hristos Se află în cea mai înaltă slavă din cer, El nu ne uită. Ne-a săpat pe palmele mâinilor Sale. El Se gândește la noi chiar și atunci când noi Îl uităm. Toată slava îngerilor din cer nu-I poate abate nici măcar o clipă gândurile de la noi, însă pe noi orice lucru neînsemnat este de ajuns ca să ne îndepărteze gândurile de la El. De ce nu ne scârbim de noi înșine pentru aceasta? În cer, nimic altceva în afară de Hristos nu umple gândurile sfinților și totuși ei nu se satură niciodată de El. O, trebuie să învățăm să trăim mai aproape de acea viață cerească! Nu trebuie să încetăm niciodată să ne rugăm și să ne străduim până când vom putea spune: „Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții.” (Ps. 63:5–6). 

Ucenicii L-au părăsit pe Hristos, deși erau pe deplin hotărâți că nu vor face niciodată acest lucru. Vedem aici că încrederea în sine este un păcat care se găsește chiar și la cei mai buni oameni. Ucenicii nu și-au închipuit niciodată că inimile lor se vor dovedi atât de înșelătoare. „Chiar dacă toți vor găsi în Tine un prilej de poticnire”, spune Petru, „eu niciodată nu voi găsi un prilej de poticnire” (Matei 26:33). Hotărârea lui a fost sinceră, însă nu știa cât de ușor avea să fie purtat de vântul ispitei. 
Lăsați în voia lor, chiar și îngerii au căzut din starea în care fuseseră așezați (Iuda 6). Orice virtute sau excelență, dacă nu este susținută de puterea păstrătoare a lui Dumnezeu, nu este decât o greutate care îl împinge pe om spre cădere. Ce se alege de un râu dacă este despărțit de izvorul său? Revărsările neîncetate ale Duhului Sfânt sunt hrana și combustibilul tuturor harurilor noastre. 
Nu ar trebui să avem niciodată încredere în noi înșine, având înaintea ochilor aceste exemple ale fragilității omenești. Ce putere avem noi în fața stăpânirilor și autorităților întunericului? „Nu te îngâmfa, ci teme-te” (Rom. 11:20). Se cuvine să luăm aminte la exemplele lui Noe, Lot, David și Ezechia — oameni de mare renume care au căzut în ispită. „Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10:12). 

Hristos a rămas neclintit atunci când toți L-au părăsit. O alipire hotărâtă de Dumnezeu și de împlinirea datoriei, chiar și fără însoțitori sau încurajare din partea altora, este un lucru cu adevărat vrednic de admirat. Ilie se plânge: „copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și i-au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața.” (1 Împ. 19:10). Și totuși, toate acestea nu l-au descurajat să-L urmeze pe Domnul, căci el a rămas plin de râvnă pentru Domnul oștirilor. Pavel spune: „La întâiul meu răspuns de apărare nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit… Domnul a stat lângă mine” (2 Tim. 4:16–17). După cum Domnul a stat alături de Pavel, tot astfel Pavel a rămas statornic de partea Dumnezeului său, chiar fără sprijinul oamenilor. Dacă Dumnezeu ne oferă părtășia sfinților pe drumul spre cer, aceasta este o mare binecuvântare. Însă, dacă trebuie să mergem fără însoțitori, nu trebuie să ne lăsăm descurajați. 

Înfricoșătoarea sabie a dreptății divine L-a lovit pe Păstor și, în același timp, turma a fost risipită de lângă El. Din aceasta învățăm că nici chiar cei mai sfinți oameni nu au motive să deznădăjduiască dacă Dumnezeu îi lipsește de toate mângâierile lor. Uneori, Dumnezeu îndepărtează mângâierile exterioare, dar le lasă pe cele lăuntrice. Alteori, retrage mângâierile lăuntrice, însă le păstrează pe cele exterioare. Însă poate veni și vremea când Dumnezeu ne lipsește de amândouă. Așa s-a întâmplat cu Iov, care s-a bucurat atât de binecuvântări exterioare, cât și de mângâieri lăuntrice. Totuși, a venit vremea când Dumnezeu i-a luat totul. 

Privim în sus pentru a-L vedea pe Domnul suveran care trimite necazurile asupra noastră. Ele nu ies din țărână, ci coboară din cer (Ier. 18:11). Ele sunt instrumentele Domnului prin care Își aduce poporul rătăcit înapoi la Sine. Putem observa înțelepciunea divină în alegerea, măsura și momentul lor. Vedem suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea instrumentelor suferinței noastre și în faptul că le face atât de apăsătoare pe cât voiește. Dacă am putea privi, în vreme de necaz, spre această mână suverană, inimile noastre ar fi liniștite. „Domnul este acesta; să facă ce va crede!” (1 Sam. 3:18). Când nu privim mai sus de oameni, inimile noastre se umplu de nerăbdare. Dar dacă îi vedem pe oameni ca pe un toiag în mâna Tatălui nostru, vom fi liniștiți (Ps. 46:10). Faptul că nu privim la Dumnezeu în necazurile noastre este ceea ce ne face să ne frământăm și să cârtim. 

Ce valoare are viața fără bucuria vieții? Ce mângâiere putem avea în tot ceea ce posedăm în lume atâta vreme cât nu avem stăpânire asupra propriilor noastre suflete? Dacă inimile noastre sunt pline de tulburare și răzbunare, Duhul lui Hristos ne va deveni străin. El Își găsește plăcerea în inimi curate și liniștite. 

Dumnezeu L-a părăsit pe Fiul Său pe cruce. Aceasta înseamnă că cei mai preaiubiți dintre oamenii lui Dumnezeu pot fi, pentru o vreme, părăsiți de Dumnezeul lor. Nu trebuie să considerăm ceva ciudat atunci când noi, care suntem copiii luminii, întâlnim întunericul. Nu trebuie să-L acuzăm pe Dumnezeu că Se poartă aspru cu noi. Vedem ce I s-a întâmplat lui Hristos. Ar trebui să ne așteptăm la zile de întuneric și să ne pregătim pentru ele. Am auzit strigătul dureros al lui Hristos. Știm cum a fost cu Iov, David, Asaf și mulți alții. Ce lamentații care zdrobesc inima au rostit ei din această pricină! Suntem noi mai buni decât ei?
Adaugă o recenzie