Mângâiere și sfințire izvorâte din lucrarea preoțească a lui Hristos
-
Categorii
-
ISBN978-630-6643-47-9
-
Disponibilă din15 iunie 2026
-
Număr pagini148
-
Dimensiuni13x20
-
Tip copertăBroșată
Cărți din aceleași categorii
Ce mângâiere putem avea în Hristos Însuși, dacă nu atunci când El este îmbrăcat în veșmintele Sale preoțești, în slujba Sa de Mare Preot?
Nimic nu este mai vital pentru mângâierea și sfințirea unui credincios decât înțelegerea scopului slujirii preoțești a Domnului. De altă parte, unii se luptă cu păcatul, îndoiala, ispita, descurajarea sau o conștiință acuzatoare pentru că nu reușesc să înțeleagă semnificația preoției lui Hristos. În Mângâiere și sfințenie izvorâte din lucrarea preoțească a lui Hristos, William Bridge ne reamintește că „slujba lui Hristos ca preot este marele depozit și sursa tuturor harului și mângâierii pe care le avem în această lume”. Citiți această carte edificatoare și vedeți cum cele patru aspecte ale lucrării lui Isus – satisfacția, mijlocirea, aducerea darurilor și binecuvântarea poporului Său – acționează pentru a vă mângâia sufletul obosit și a vă ajuta să creșteți în evlavie.
„William Bridge este un autor puritan care merită să fie mult mai cunoscut, iar această scriere despre slujba de mare preot a lui Hristos este o ocazie excelentă de a-l cunoaște pe acest membru al frăției puritane a predicatorilor. Funcția de mare preot (marele subiect al epistolei către Evrei) era un punct de interes preferat al puritanilor, iar aici, în acest scurt text, avem un bun exemplu de reflecție asupra a ceea ce trebuie considerat un aspect extrem de vital al slujirii cerești.”
Michael A, G, Haykin, președinte și profesor de istorie a bisericii la
Southern Baptist Theological Seminary, Louisville, Kentucky
1. Lucrarea preoțească a lui Hristos
2. Făcând ispășire
3. Făcând mijlocire
4. Oferind daruri
5. Binecuvântând poporul
Concluzie
În alte cărți ale Scripturii aflăm că Domnul și Mântuitorul nostru Hristos este numit Tatăl nostru: „Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Aici El este numit fratele nostru, iar noi frații Lui.
Acum, în relațiile umane naturale, aceeași persoană nu poate fi, pentru același om, și tată, și frate. Însă aceste relații nu sunt metafore suficiente pentru a arăta dragostea lui Isus Hristos față de noi. Căci, deși un tată poartă de grijă copilului său, fratele copilului nu face aceasta. Dar un frate se poate coborî și se poate pleca spre fratele său într-un mod care nu se potrivește superiorității tatălui. Și astfel vedem aici dragostea smerită și plină de compasiune a lui Isus Hristos. De aceea El este numit fratele nostru, iar noi suntem numiți frații Lui.
Dar cineva ar putea întreba: „Dacă Domnul Hristos a împlinit pe deplin dreptatea lui Dumnezeu prin jertfa Sa, de ce mulți credincioși încă se luptă cu povara păcatului și au conștiințe atât de apăsate, ca și cum datoria lor înaintea lui Dumnezeu nu ar fi fost încă plătită?”
Luther descria această privire asupra păcatului ca fiind una profanatoare. El spunea că este ca și cum un om ar lua anumite lucruri dintr-un loc sfânt și le-ar aduce în propria lui casă. Acesta este sacrilegiu. Tot astfel, spunea Luther, ca eu să-mi iau păcatele de la Hristos și să le așez din nou asupra propriei mele inimi este un sacrilegiu.
Motivul este că oamenii nu cercetează îndeajuns acest adevăr și rămân neștiutori cu privire la el. Să presupunem, de pildă, că un om îi datorează unui negustor 300 sau 400 de lire pentru mărfurile și bunurile pe care le-a cumpărat, iar un prieten vine și îi plătește datoria, ștergând-o din registru. Dar când datornicul vine și privește în registru, el încă poate citi toate cumpărăturile trecute acolo. Pentru că nu înțelege ce înseamnă faptul că prietenul său a șters datoria, el citește lista tuturor lucrurilor cumpărate și le pune din nou în sarcina sa, tulburându-se mult cu privire la felul în care va putea plăti datoria, ca și cum ea nu ar fi fost achitată deloc. Tot așa este și cu noi: Domnul Isus Hristos a venit și a șters păcatul nostru din carte cu propriul Său sânge. Când păcatele ne sunt citite în propria conștiință, iar noi nu înțelegem natura satisfacției aduse de Hristos și faptul că păcatul nostru a fost șters, ne încărcăm singuri cu vina, ca și cum niciun păcat n-ar fi fost ispășit pentru noi. Și totuși, atunci când Domnul Isus Hristos S-a adus pe cruce ca jertfă pentru păcat, El I-a oferit lui Dumnezeu Tatăl o ispășire deplină.
Nu a existat niciodată un mare preot care să fi fost ispitit asemenea lui Hristos. El „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Suflete sărman, numește orice ispită care îți înspăimântă inima și vei vedea că Domnul Isus Hristos a fost ispitit și cu acea ispită. Poate spui: „Sunt adesea ispitit să mă îndoiesc că sunt copilul lui Dumnezeu.” Și Hristos a fost ispitit astfel. Știi locul unde diavolul L-a ispitit, spunând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu...” (Matei 4:3, 6). De două ori chiar diavolul a încercat să semene îndoială cu privire la faptul că Hristos este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu. Sau poate spui: „Dar eu sunt adesea ispitit să folosesc mijloace ocolitoare ca să scap din necaz.” Și Hristos a fost ispitit astfel. Diavolul I-a spus: „Poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini” (v. 3). Sau poate spui: „Uneori am fost chiar ispitit să-mi fac rău cu propria mână.” Și în felul acesta L-a ispitit diavolul pe Hristos, când L-a îndemnat să Se arunce jos de pe streașina Templului (v. 5). Sau poate spui: „Sunt ispitit la lucruri atât de rele, încât mă tem cu adevărat să le rostesc – la blasfemii atât de cumplite și nenorocite, încât cred că nu au venit niciodată în inima vreunui copil al lui Dumnezeu; de aceea mă tem să mă gândesc la ele și mi-e rușine să le pomenesc.” Și totuși, nu a fost Hristos ispitit și în această privință? Diavolul I-a spus: „Toate aceste lucruri Ți le voi da, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie” (v. 9). O, ce blasfemie îngrozitoare! Roșește, roșește, soare, că Domnul Isus, Dumnezeul slavei, să fie îndemnat să Se plece și să se închine diavolului! Ce blasfemie nenorocită a fost aceasta, ca diavolul să îndrăznească să rostească asemenea cuvinte! Și totuși, Domnul Isus Hristos a fost ispitit în felul acesta.
Ce putem spune mai mult? Hristos a trecut prin toate felurile de ispite prin care trecem și noi, însă fără să păcătuiască. Niciun mare preot dinaintea Lui nu a cunoscut asemenea încercări. Dar tocmai prin aceste ispite El a devenit în stare să-i sprijine și să-i înțeleagă pe cei ispitiți. Astfel, ca Marele nostru Preot, Hristos poate să mijlocească pentru noi cu o compasiune și o putere pe care niciun alt mare preot nu le-a avut vreodată.
Mai mult, după cum a trecut prin mai multe ispite decât orice alt mare preot dinaintea Lui, tot astfel Hristos este și plin de o compasiune mai mare decât toți ceilalți. Se cuvenea ca marele preot să fie milos, fiindcă aceasta este o slujbă a dragostei și a îndurării. Iar Domnul și Mântuitorul nostru Hristos este tocmai un asemenea Mare Preot care nu stă nepăsător față de slăbiciunile noastre. Marii preoți din vechime nu erau întotdeauna mișcați de suferințele oamenilor. Ana a venit să se roage, iar inima lui Eli nu a fost de la început sensibilă la durerea ei. Însă Marele nostru Preot nu poate să nu fie mișcat de neputințele noastre. El Se face una cu noi în slăbiciunile noastre și este apăsat în toate necazurile noastre. Deși slujba marelui preot din vechime presupunea compasiune față de popor, exista totuși o lege potrivit căreia marele preot nu trebuia să jelească pentru rudele sale, ca să nu plângă asemenea celorlalți oameni. Însă Domnul Isus intră pe deplin în suferințele noastre și simte împreună cu noi. Prin aceasta, El întrece cu mult pe toți marii preoți care au fost înaintea Lui.
Ei bine, să presupunem că o persoană slabă în har – cineva cu puține daruri și puține abilități – împlinește o anumită slujire sau îndatorire. Unii vor spune: „Aceasta este chiar starea mea; am foarte puține abilități și daruri. Am memorie slabă și puțină capacitate de exprimare. Există, într-adevăr, oameni cu daruri și haruri mari, iar când ei se roagă, nu mă îndoiesc că rugăciunile lor sunt primite. Dar eu? Abilitățile mele sunt slabe și neînsemnate. Oare poate exista vreo primire prin Isus Hristos pentru rugăciuni ca ale mele? Va răspunde Dumnezeu unor cereri atât de bâlbâite, stângace, imperfecte, frânte și rostite pe jumătate ca ale mele?”
Da, căci știm că, în vremea Legii, o pereche de turturele era primită pentru cei care nu puteau aduce mai mult. Cu atât mai mult, acum, în vremea Evangheliei, o sărmană „turturică” va fi primită de Dumnezeu. Chiar și cei care puteau aduce doar păr de capră pentru construirea cortului întâlnirii erau bine primiți! Cu cât mai mult vor fi primite darurile sărace acum, în vremurile Evangheliei! Ceea ce este mic în cantitate poate fi mare ca proporție. Așa au fost bănuții văduvei (Marcu 12:42).
Știm că soarele luminează și încălzește deopotrivă toate plantele și florile, chiar dacă ele diferă în frumusețe, mireasmă și înălțime. Violeta nu se ridică asemenea trandafirului, însă are și ea parfumul ei delicat și poate spune trandafirului: „Chiar dacă nu am statura ta, am totuși propria mea frumusețe și mireasmă.” La fel este și între credincioși: aceeași influență a lui Hristos lucrează în toți sfinții, deși nu toți cresc la aceeași măsură în har și daruri. Unii sunt asemenea trandafirului, alții asemenea violetei. Poate există un creștin smerit și slab, care pare neînsemnat în comparație cu alții mai înzestrați, și totuși și el are mireasma lui înaintea lui Dumnezeu. Hristos primește cu plăcere tot ceea ce este făcut din dragoste pentru El, oricât de slab sau neînsemnat ar părea.
Când oamenii se socotesc pe ei înșiși cu totul nevrednici, Dumnezeu îi socotește vrednici. Când oamenii privesc la propriile lor îndatoriri și jertfe ca fiind cu totul nevrednice, ele sunt privite de Isus Hristos ca fiind prețioase. Rugăciunile care în ochii noștri sunt sărace sunt scumpe înaintea lui Dumnezeu.
El îmbină mireasma mijlocirilor Sale cu rugăciunea mea, chiar dacă aceasta nu este decât un suspin sau un geamăt.
Sub Evanghelie, blestemul și judecățile lui Dumnezeu care vin peste oameni nu constau atât de mult în suferințe exterioare și trupești, cât în nenorociri spirituale, precum orbirea minții și împietrirea inimii. Tot astfel, binecuvântarea Evangheliei nu constă atât de mult în lucruri exterioare, cât în cele spirituale. De aceea ni se spune că El „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești.”
Atunci când preotul binecuvânta, deși putea dori binele, putea declara pe cineva binecuvântat și putea rosti dezlegarea, nu putea merge mai departe de atât. El nu putea, în fapt, să dea binecuvântarea însăși. Dar când Domnul nostru Hristos binecuvântează, fiind un Mare Preot mai mare decât oricare altul de dinaintea Lui, El nu doar rostește binecuvântarea, ci o și dăruiește. Fiind Dumnezeu și om, El chiar împărtășește binecuvântarea.