Selecții din jurnalele lui John Wesley

Capitolul I – Misionar în Georgia 

La întoarcere, în ziua următoare, eu și dl Delamotte ne-am cazat împreună cu nemții. Acum aveam oportunitatea zi de zi să le observăm întreaga trăire, fiindcă eram într-o singură încăpere cu ei de dimineață și până seara, în afară de puținul timp pe care îl petreceam în plimbare. Întotdeauna aveau ceva de făcut, erau mereu veseli și binedispuși între ei; lepădaseră orice supărare, ceartă, mânie, amărăciune, nemulțumire și vorbire de rău. Ei umblau vrednici de chemarea pe care o primiseră și înfrumusețau Evanghelia Domnului nostru în toate lucrurile. 

După câteva ore petrecute în discuții și rugăciune, ei au trecut la alegerea și ordinarea unui episcop. Simplitatea remarcabilă, dar și solemnitatea întregului eveniment, aproape că m-au făcut să uit de cei 1700 de ani și să mă imaginez în una din adunările acelea, unde nu era formă și ceremonie, ci Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru, pescarul, conduceau; totuși, cu o dovadă dată de Duhul și de putere. 

 Aici mă aștept la încercări diferite și mult mai periculoase. Pentru că disprețul și lipsurile sunt ușoare de îndurat, dar cine poate îndura respectul și belșugul? 

 Am vorbit despre aceste cuvinte pătrunzătoare: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” Ulterior am fost informat că mulți dintre cei mai buni enoriași au fost așa de ofensați, încât nu mi se mai permitea să predic acolo. 

Am predicat la St. Andrew, Holborn, despre: „Chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” O, ce cuvinte grele! Cine le poate asculta? Se pare că nici aici nu mai am voie să predic. 

Cred că Dumnezeu a găsit cu cale să binecuvânteze mai mult prima predică pentru că ofensa cel mai mult, întrucât era într-adevăr o sfidare deschisă față de acea taină a fărădelegii pe care lumea o numește chibzuință. Am avut la bază acele cuvinte ale sfântului Pavel către Galateni: „Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiți tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos.” În ambele părți, mi s-a dat să rostesc cuvinte pătrunzătoare, prin urmare am rămas mai puțin surprins când am fost informat că nu mai aveam voie să predic în niciuna din acele biserici. 

Am predicat la Great St. Helen înaintea unei congregații foarte numeroase despre „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Inima mea era acum atât de liberă să vestească dragostea lui Dumnezeu tuturor celor apăsați de diavol, încât nu m am mirat deloc când mi s-a spus, la sfârșit: „Domnule, nu trebuie să mai predici aici.” 

După-amiază la capela Savoy, mântuirea fără plată, prin credința în sângele lui Hristos. Am fost evaluat imediat de către cei care aveau autoritate la St. Ann și mi s-a spus din nou că nu mai am voie să predic acolo. 

Am predicat la St. John, Wapping, la ora trei și la St. Bennett, Paul's Wharf, seara. Nici la aceste biserici nu mai am voie să predic. după amiază am predicat la capela din Long-Acre, despre faptul că Dumnezeu socotește neprihănit pe păcătos – din câte înțeleg, aceasta a fost ultima dată când mi s-a îngăduit să predic în locul acesta. 

 M-am întristat când am aflat că prudența i-a determinat să nu mai cânte psalmii. Mă tem că nu se va opri aici. Doamne, ferește-mă pe mine și pe toți cei Te caută cu sinceritate de ceea ce lumea numește prudență creștină! 

 Luni, 1 ianuarie, 1739 – Dl Hall, Kinchin, Ingham, Whitefield, Hutchins și fratele meu Charles ne aflam la masa de dragoste din Fetter-lane, împreună cu aproximativ șaizeci de frați. Pe la ora trei dimineața, pe când continuam să stăruim în rugăciune, puterea lui Dumnezeu a venit cu așa o forță peste noi, încât mulți au strigat tare din pricina bucuriei care dădea peste și mulți au căzut la pământ. De îndată ce ne-am revenit puțin din înfiorarea și uimirea dinaintea prezenței Maiestății Sale, am izbucnit într-un glas: „Te lăudăm, o, Dumnezeule, Te recunoaștem ca Domn!” 

 Joi, 26 – În timp ce predicam la Newgate din textul acesta: „cine crede în Mine are viața veșnică”, am fost condus pe nesimțite, fără niciun gând anterior, să vestesc cu putere și deslușit că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” și să mă rog ca „dacă acesta nu era adevărul lui Dumnezeu să nu îngăduie ca orbii să se abată din cale; dar dacă era, să mărturisească El pentru Cuvântul Lui”. Imediat după aceea, cineva, apoi altcineva și altcineva s-au prăbușit la pământ; cădeau jos de peste tot ca loviți de trăsnet. O femeie plângea în hohote. Ne-am rugat lui Dumnezeu pentru ea, iar El i-a schimbat apăsarea în bucurie. O altă femeie era în aceeași agonie, noi am strigat la Dumnezeu și pentru ea, iar El i-a vorbit de pace sufletului ei. Seara, am fost din nou împins în duhul meu să proclam că Hristos „S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți”. Și aproape înainte de a-L chema să Își pună pecetea, El a răspuns. O persoană a fost atât de rănită de sabia Duhului, încât ai fi crezut că nu mai putea trăi nicio clipă. Dar imediat s-a arătat belșugul bunătății Lui și ea a cântat cu glas tare neprihănirea Lui. 

 Luni, 30 – Am înțeles că mulți au fost ofensați de strigătele acelora peste care venea puterea lui Dumnezeu. Printre aceștia era și un doctor, care se temea că putea fi multă înșelătorie și fals în cazurile acestea. Astăzi, o femeie pe care el o cunoștea de mulți ani a fost prima care a izbucnit (în timp ce predicam la Newgate) în „strigăte mari și lacrimi”. Nu-i venea să creadă ochilor și urechilor. S-a dus și s-a apropiat de ea și i-a observat fiecare simptom, până când picături mari de sudoare îi alunecau pe față și toate oasele ei tremurau. Nu a știut ce să mai creadă, fiind deplin convins că nu era o înșelătorie și nici o tulburare firească. Dar atunci când sufletul și trupul ei au fost vindecate într-o clipă, el a recunoscut degetul lui Dumnezeu. 

 Marți, 1 mai – Mulți au fost din nou ofensați, chiar mai mulți decât înainte; fiindcă pe strada Baldwin, vocea mea abia se mai auzea printre gemetele unora și strigătele altora; ei Îl chemau cu glas tare pe Cel ce este „ca un viteaz care poate ajuta”. Le-am cerut tuturor celor cu inima sinceră să Îl roage stăruitor împreună cu mine pe Prințul înălțat pentru noi ca El să proclame „robilor de război slobozirea”. Și, îndată, El ne-a arătat că ne auzise glasul. Mulți din cei ce fuseseră mult timp în întuneric au văzut o mare lumină și zece persoane (am aflat după aceea) au început să spună atunci, prin credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” 

Un quaker, care stătea deoparte, nu era puțin iritat de prefăcătoria acelor făpturi; își mușca buzele și își încrunta sprâncenele, când a căzut deodată jos ca trăsnit. Era groaznic de privit agonia în care se afla. Ne am rugat fierbinte lui Dumnezeu să nu îi țină în seamă nebunia. Și, nu după mult timp, și-a ridicat capul și a strigat tare: „Acum știu că ești un proroc al Domnului.” 

 Sâmbătă, 7 iulie – Am avut ocazia să vorbesc cu dl Whitefield despre acele semne exterioare care au însoțit atât de des lucrarea interioară a lui Dumnezeu. Am aflat că obiecțiile sale erau bazate în cea mai mare parte pe denaturări grosolane ale realității. Dar, în ziua următoare, el a avut oportunitatea de a se informa mai bine; fiindcă imediat ce a început (la partea aplicativă a predicii sale) să cheme pe toți păcătoșii să creadă în Hristos, patru persoane s-au prăbușit lângă el, aproape în aceeași clipă. Unul dintre ei stătea întins nemișcat, fără cunoștință. Al doilea tremura extrem de tare. Al treilea avea convulsii puternice în tot corpul, dar nu făcea niciun alt zgomot, doar gemea. Al patrulea, la fel de convulsionat, se ruga lui Dumnezeu cu strigăte mari și lacrimi. De acum înainte, nădăjduiesc, toți Îl vom lăsa pe Dumnezeu să Își facă lucrarea așa cum vrea El. 

 Cu cât discut mai mult cu credincioșii din Cornwall, cu atât sunt mai convins că ei au suferit multe pierderi din pricina faptului că nu au auzit doctrina Desăvârșirii Creștine, întipărită într-un mod clar și puternic. Am observat că, oriunde nu se propovăduiește aceasta astfel, credincioșii ajung să fie reci și lipsiți de viață. Lucrul acesta nu poate fi prevenit decât dacă întreții în ei o așteptare iminentă de a fi desăvârșit în dragoste. Spun o așteptare iminentă pentru că, dacă o aștepți la moarte sau după un timp, în viitor, este ca și cum nu o aștepți deloc. 

 Aceste două zile, am făcut un experiment pe care am fost îndemnat atât de adesea și atât de fierbinte să îl fac – să nu vorbesc cu nimeni despre lucrurile lui Dumnezeu, decât dacă inima mea avea această libertate. Și care a fost rezultatul? 1. Că nu am vorbit cu absolut nimeni pe parcursul a optzeci de mile; nu, nici chiar cu cel care călătorea cu mine în trăsură, în afară de câteva cuvinte pe care le-am spus la început, când am plecat. 2. Că nu am avut nicio cruce de luat sau de purtat și, de obicei, într‑o oră sau două adormeam dus. 3. Că mi s-a arătat mult respect oriunde mergeam; toți se purtau frumos cu mine, ca față de un gentleman amabil și politicos. O, cât de plăcute sunt toate acestea pentru carne și sânge! Este nevoie să înconjurăm „marea și pământul” ca să facem tovarăși de credință la această [formă de credință]? 

 Luni, 16 – Seara am predicat la Nottingham, iar joi după-amiază am ajuns în Londra. Dintr-o înțelegere profundă a lucrării remarcabile pe care Dumnezeu a făcut-o în ultimii ani în Anglia, seara am predicat din cuvintele acestea (Psalmul 147:20): „El n-a lucrat așa cu toate neamurile”; nu, nici măcar cu Scoția sau Noua Anglie. În acestea două din urmă, Dumnezeu Și-a descoperit cu adevărat brațul Său, totuși nu într-un mod atât de uimitor ca în mijlocul nostru. Acest lucru trebuie să fie vizibil pentru toți cei ce, fără părtinire, iau în considerare următoarele: 1. Numărul de persoane în care Dumnezeu a lucrat. 2. Graba cu care El a lucrat în mulți oameni, pe care i-a convins și i-a convertit cu adevărat în câteva zile. 3. Profunzimea acestei lucrări în majoritatea oamenilor: le-a schimbat atât inima, cât și întregul comportament. 4. Claritatea acestei lucrări, care i-a făcut să spună cu îndrăzneală: „Tu m-ai iubit; Tu Te‑ai dat pe Tine Însuți pentru mine”. 5. Continuitatea acesteia. Dumnezeu a lucrat în Scoția și în Noua Anglie din când în când, timp de câteva săptămâni sau luni una după alta; dar, în mijlocul nostru, El a lucrat necontenit pe o perioadă de aproape optsprezece ani, fără nicio întrerupere observabilă. Mai presus de toate, trebuie remarcat faptul că un număr mare din clericii obișnuiți au fost implicați în acea lucrare măreață din Scoția; iar în Noua Anglie, peste o sută, probabil cei mai distinși din întreaga regiune, nu doar pentru evlavia lor, ci și pentru abilitățile lor, atât naturale, cât și dobândite; în timp ce, în Anglia, au fost numai doi sau trei clerici neînsemnați împreună cu câțiva tineri fără carte și lipsiți de experiență; iar împotriva acestora s-au ridicat aproape toți clericii și laicii din popor. Cine observă lucrurile acestea, trebuie să recunoască atât faptul că aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu, cât și că El nu a lucrat așa cu toate neamurile. 

Luni, 23 – Mă gândeam care ar putea fi cauzele pentru care Mâna Domnului (care nu face nimic fără un motiv anume) s-a retras aproape de tot din Scoția și, într-o mare măsură, din Noua Anglie. Nu ni se cuvine să judecăm categoric, dar este posibil ca unele motive să fie acestea: 1. Mulți dintre ei au ajuns să se socotească singuri înțelepți; păreau să creadă că ei erau bărbații [prin care lucra Dumnezeu] și nu mai era nimeni ca ei. Prin urmare, ei nu I-au dat libertatea lui Dumnezeu să trimită pe cine voia El și I-au pretins să lucreze prin oameni învățați, sau deloc. 2. Mulți din aceștia erau bigoți, atașați într‑un mod exagerat de opiniile lor sau de modul lor de închinare. Nici dl Edwards nu a fost eliberat de lucrul acesta. Dar bigoții scoțieni îi întreceau pe toți ceilalți, punând (așa-numitul) arminianism pe aceeași treaptă cu deismul și Biserica Angliei pe aceeași treaptă cu cea a Romei. În consecință, ei nu doar au tolerat în ei și în frații lor o râvnă amară, ci s-au și aplaudat pentru aceasta; au dat dovadă de același duh împotriva tuturor acelora care erau diferiți de ei, ca al catolicilor împotriva strămoșilor noștri. Așadar, nu e de mirare că Duhul lui Dumnezeu a fost întristat. Să învățăm din exemplul lor. 

 Joi, 25 – Am fost mai convins ca oricând că a predica precum un apostol, fără a strânge împreună pe cei treziți ca să îi instruiești în căile lui Dumnezeu, înseamnă să naști copii pentru ucigaș. Cât de mult s-a predicat în acești douăzeci de ani peste tot în Pembrokeshire! Dar nu s-au înființat societăți regulamentare; nu a fost disciplină, bună rânduială sau legătură; consecința este că nouă din zece persoane trezite în trecut dorm acum mai adânc decât înainte. 

 Sâmbătă, 3 septembrie – Am prezentat „roada Duhului” în unitatea ei indivizibilă. Oamenii se străduie mereu să separe o parte de cealaltă, dar nu se poate. Nimeni nu poate avea pace sau bucurie fără blândețe și îndelungă răbdare; ba mai mult, nici fără credincioșie și înfrânarea poftelor. Dacă nu avem toată [roada Duhului] nu putem păstra mult timp o parte a acesteia. 

 Luni, 23 – Am călătorit până la Sundon și seara am predicat unor oameni foarte liniștiți și foarte greoi la minte. Cât de evident este că până și iluminarea înțelegerii este dincolo de puterea omului! După toată predicarea noastră de aici, chiar și aceia care au participat constant nu ne-au înțeles mai bine decât dacă am fi predicat în greacă. 

Joi, 26 – La întoarcerea mea din Bedford, am încercat o altă cale de a ajunge la ei. Le-am predicat din: „unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge” și le-am pus înainte groaza Domnului în cel mai drastic mod în care am putut. Părea să fie exact ceea ce aveau nevoie. Ei nu doar au ascultat cu cea mai mare atenție, ci dădeau impresia că erau mai afectați decât i-am văzut eu vreodată la orice alt discurs. 

 Joi, 18 – Vântul care ne sufla în față tempera căldura soarelui, așa că am avut o călătorie plăcută până la Dublin. Seara am început să expun cea mai profundă parte a Sfintei Scripturi, și anume, Prima Epistolă a Sfântului Ioan, care este mai presus de toate celelalte scrieri, chiar și de cele inspirate, și după care sfătuiesc pe fiecare tânăr predicator să își formeze stilul. Aici sunt puse împreună sublimitatea și simplitatea, cel mai puternic raționament și cel mai simplu limbaj! Cum poate cineva care vrea „să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” să folosească cuvinte mai tari decât acelea care se găsesc aici? 

 Duminică, 2 august – M-am întristat să văd atât societatea, cât și congregațiile mai mici decât atunci când am fost aici ultima dată. Consider că aceasta este, mai cu seamă, o consecință a modului general de predicare. Oamenilor li s-a vorbit frecvent și cu fermitate despre răceala, apatia, lâncezeala și puțina lor credință, dar foarte rar despre orice lucru care ar stârni recunoștința. Astfel, mulți au fost îndepărtați, iar aceia care nu au plecat, au rămas reci și apatici. 

 Luni, 6 aprilie – După amiaza am băut ceai la Am. O. Ce șocat am fost, însă! Copiii care obișnuiseră să se învârtă în jurul meu și să îmi soarbă fiecare cuvânt fuseseră trimiși la o școală-internat. Acolo au fost dezvățați de toată religia și seriozitatea; au învățat mândria, vanitatea, lăudăroșenia, fandoseala și orice i-ar împiedica să Îl cunoască și să Îl iubească pe Dumnezeu. Părinți metodiști, dacă vreți să vă trimiteți fetele cu capul înainte în iad, trimiteți-le la o școală-internat la modă. 

 Marți, 11 ianuarie 1774 – Am început la capătul estic al orașului în dorința de a vizita congregația casă cu casă. Nu știu nicio ramură a îndatoririi pastorale mai importantă ca aceasta. Este, însă, atât de dureroasă pentru carnea și sângele nostru încât pe puțini predicatori, chiar și dintre ai noștri, reușesc să îi conving să o facă. Miercuri, 

10 februarie – A fost zi de post național. O zi atât de solemnă nu am mai văzut niciodată. De la un capăt al orașului la celălalt nu se vedea mai nimeni pe străzi. Toate locurile publice de închinare erau neobișnuit de aglomerate, iar pe fețele majorității era o uimire ieșită din comun. Am predicat din cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Avraam, atunci când acesta mijlocea pentru Sodoma: „N-o voi distruge” de dragul lui. 

 Vineri, 26 – Observând sărăcia adâncă a multor frați dintre ai noștri am hotărât să fac tot ce pot pentru a le ușura situația. Am vorbit sever cu unii care erau înstăriți și am strâns aproximativ patruzeci de lire. Apoi am întrebat cine se afla în situația cea mai grea și am vizitat aceste persoane în casele lor. Am fost surprins să văd că între ei nu există nemulțumire, mulți dintre ei fiind cu adevărat fericiți în Dumnezeu; toți păreau a fi foarte mulțumiți pentru mica sumă pe care au primit-o. 

 Luni, 5 aprilie – Am fost surprins, atunci când am ajuns la Chester, să descopăr că predica de dimineață a fost dată la o parte din acel loc din următorul motiv: „Pentru că oamenii nu vin, mai ales iarna”. Dacă acest lucru este adevărat, metodiștii sunt un popor căzut. Iată dovada. Ei și-au pierdut „dragostea dintâi”; ei nu vor putea să o recapete și nu o vor recăpăta niciodată până când nu se vor întoarce la „faptele lor dintâi”. 

 Imediat ce am pășit în Georgie, am început să predic la ora cinci dimineața; fiecare persoană care ia parte la Cina Domnului, și anume fiecare persoană serioasă din oraș, a participat constant de-a lungul anului: mă refer la faptul că au venit în fiecare dimineață, fie vară, fie iarnă cu excepția momentelor când erau bolnavi. Ei au făcut acest lucru până când am plecat din zonă. În anul 1738, atunci când Dumnezeu Și-a început marea Sa lucrare din Anglia, am început să predic la aceeași oră, fie iarnă, fie vară, și nu am lipsit la nicio întâlnire. Dacă nu vor participa acum, înseamnă că și-au pierdut zelul; atunci, nu e nicio îndoială că sunt un popor căzut. 

Între timp, noi trudim ca generația viitoare să se bucure de niște biserici sănătoase! În Numele lui Dumnezeu, permiteți-ne ca, dacă este posibil, să împiedicăm generația actuală să se îndrepte din nou spre pierzare. Fie ca toți predicatorii care sunt, încă, vii pentru Dumnezeu să se strângă ca un singur om, să postească și să se roage, să și înalțe vocile ca o trâmbiță și să fie gata în orice vreme să-i convingă că sunt pierduți și să îi îndemne imediat să se pocăiască și să se întoarcă la faptele lor dintâi și, mai ales, să se trezească dimineața devreme, lucru fără de care nici sufletele lor, nici trupurile lor nu pot rămâne sănătoase. 

 Marți, 4 mai – Am ajuns la Aberdeen între ora patru și cinci după-amiaza. Miercuri, 5. Am descoperit că de multă vreme nu se mai predicase dimineața; totuși, grupurile și întâlnirile pe grupuri și cele ale liderilor au fost păstrate. Mulți erau leșinați, slăbiți din lipsa întâlnirilor de rugăciune și a predicilor de dimineață, lucru pe care rareori l-am văzut în Scoția. 

 Seara, am vorbit pe larg cu predicatorii și le-am arătat cât de rău le face atât lor, cât și enoriașilor ca un predicator să stea șase sau opt săptămâni într-un loc. El nu va avea ce să predice în fiecare dimineață și seara, și nici oamenii nu vor veni să îl asculte. Astfel, el se va răci stând întins în pat, și la fel vor face și enoriașii. Dacă nu stă, așadar, mai mult de două săptămâni într-un loc, el va avea despre ce să predice, iar oamenii vor fi bucuroși să îl asculte. Pastorii au făcut imediat un plan pentru acest circuit și s-au hotărât să îl respecte. 

 Marți, 8 iunie – Am ajuns la Stockton-upon-Tees. Aici am întâlnit o lucrare neobișnuită a lui Dumnezeu printre copii. Mulți dintre ei, aflați între șase și paisprezece ani, au fost foarte atinși și și-au dorit foarte serios să își salveze sufletele. Au fost până la șaizeci de oameni care au venit în mod constant pentru a fi cercetați și se pare că au fost treziți. Am predicat la prânz cu privire la „Împărăția Cerurilor este aproape”; oamenii păreau că simt fiecare cuvânt. Imediat ce am coborât de la birou, am fost înconjurat de un grup de copii. Doi dintre ei s-au prăbușit în genunchi, și au fost urmați și de ceilalți; am îngenunchiat, deci, și eu și am început să mă rog pentru ei. O mulțime de oameni au început să se îndrepte în grabă, din nou, înspre biserică. Focul era învăpăiat și cuprindea inimă după inimă până când toți, sau aproape toți au fost cuprinși de el. Nu este aceasta ceva nou pe pământ? Dumnezeu Își începe lucrarea în copii. La fel a fost și în Cornwall, Manchester, și în Epworth. Astfel, flacăra se răspândește spre cei mai înaintați în vârstă până când, în cele din urmă, Îl cunosc cu toții pe El și Îl laudă, de la cel mai mic până la cel mai mare. 

 Sâmbătă, 1 ianuarie, 1785 – Chiar dacă anul în care am intrat va fi ultimul sau nu, fie ca acesta să fie cel mai bun an al vieții mele! 

 Marți și în următoarele trei zile, am examinat societatea. Niciodată înainte nu am mai găsit-o într-o stare ca aceasta: mulți dintre ei se bucurau în Dumnezeu, Mântuitorul lor, și se îmbrăcau modest, atât bărbații, cât și femeile, ca cei din Bristol și Londra. Cred cu tărie că mulți Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, iar numărul acestora crește în fiecare zi. Societatea are șapte sute patruzeci și șapte de membri. Peste trei sute au fost adăugați în câteva luni – ceva nou și neașteptat! În multe locuri am simțit, cu adevărat, adeseori „Puterea copleșitoare a harului salvator” care acționa aproape irezistibil. Însă o astfel de ploaie a harului nu ține niciodată mult timp și după aceea, oamenii se împotrivesc Duhului Sfânt ca mai înainte. Când efervescența generală se domolește, fiecare din cei ce au luat parte la aceasta este încercat; iar pe cât de înalt a fost fluxul, pe atât de adânc va fi refluxul; ba mai mult, pe cât de repede s-a ridicat, pe atât de repede coboară. Prin urmare, dacă vom vedea că se va întâmpla lucrul acesta aici, noi nu ar trebui să fim descurajați. Ar trebui doar să încurajăm cu toată sârguința pe cât mai mulți posibil să înainteze, în ciuda fluxului care se retrage. Acum, în mod deosebit, ar trebui să ne avertizăm unul pe altul să nu ne pierdem inima și nici să cădem de oboseală în sufletele noastre. Cine știe, poate vom vedea un alt miracol ca acela care a avut loc la Paulton, lângă Bath, unde a fost o lucrare foarte rapidă a lui Dumnezeu; și totuși, după un an, din o sută de convertiți, nu a fost niciunul care să dea înapoi! 

Numărul copiilor care s-au întors într-un mod evident la Dumnezeu este deosebit de remarcabil. Treisprezece sau paisprezece fetițe dintr-o clasă se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul lor; iar ele sunt atât de serioase și stăpânite în toată purtarea lor, de parcă ar avea treizeci sau patruzeci de ani. Am speranțe mari că jumătate din aceste fetițe vor fi statornice în harul lui Dumnezeu, de care se bucură acum. 

 Luni, 25 – În drum spre Aughrim, am fost rugat să predic la Ballinasloe. Așadar, pe la ora unsprezece, am stat în picioare la umbra unei case mari și am predicat la o congregație numeroasă de catolici și protestanți, toți la fel de atenți, din: „Împărăția lui Dumnezeu este aproape.”. Când am intrat în Aughrim, parohul, care aștepta la poartă, m-a întâmpinat bucuros în localitate și m-a rugat să folosesc biserica lui acum, dar și oricând voiam. Am predicat acolo la ora șase. Aceasta a fost arhiplină cu ascultători manierați. Dar societatea de aici, la fel ca cea din Tyrrellspass, s-a micșorat atât de mult, încât nu a mai rămas aproape nimeni! Atât de dăunătoare este influența bogățiilor! Aceleași efecte le vedem peste tot. Cu cât crește avuția oamenilor, cu atât aceștia descresc în har (cu foarte puține excepții). 

 Miercuri, 18 – Am aflat că o fetiță stătuse trează toată noaptea și apoi a mers pe jos două mile ca să se întâlnească cu mine. Prin urmare, am luat-o cu mine în diligență și am fost surprins să văd cum se bucura ea neîncetat în Dumnezeu. Persoana la care se cazau predicatorii m-a înștiințat că ea era stăpânită de doi ani de dragostea Lui pură. 

 Luni, 26 – Am botezat o tânără care a crescut într-o familie de anabaptiști, iar Dumnezeu a adeverit rânduiala dată de El prin faptul că i-a umplut inima chiar atunci cu pace și bucurie negrăită. 

 Printre munții aceștia uriași, în mod deosebit, foarte mulți oameni au fost treziți, justificați și imediat după aceea, desăvârșiți în dragoste; dar chiar și atunci când sunt plini de dragoste, Satan face tot posibilul să împingă pe mulți din ei spre extravaganță. Acest lucru este vizibil din câteva dovezi: 1. În mod frecvent, trei sau patru, ba chiar și zece sau doisprezece se roagă cu voce tare toți deodată. 2. Unii dintre ei, probabil mulți, țipă toți deodată cât de tare pot. 3. Unii dintre ei folosesc expresii nepotrivite, chiar necuviincioase în rugăciune. 4. Câțiva se prăbușesc ca morți și rămân nemișcați ca un trup neînsuflețit; dar, după puțin timp, ei se ridică și strigă: „Glorie! Glorie!” cam de douăzeci de ori. Tot așa fac și Prorocii Francezi și, foarte recent, Metodiștii săritori din Țara Galilor, care atrag dispreț asupra adevăratei lucrări. Cu toate acestea, ori de câte ori îi mustrăm, ar trebui să o facem în modul cel mai blând și prietenos posibil. 

 Vineri, 1 ianuarie, 1790 – Sunt un om bătrân acum, șubrezit din cap și până în tălpi. Ochii mi-au slăbit; mâna dreaptă îmi tremură tare; gura îmi arde și e uscată în fiecare dimineață; am o febră prelungită aproape în fiecare zi; mă mișc încet și fără vlagă. Cu toate acestea, binecuvântat fie Dumnezeu, nu lenevesc în lucrul meu: încă pot să predic și să scriu. 

 Vineri, 26 – Mi-am terminat predica despre Haina de Nuntă; probabil ultima pe care am scris-o. Vederea mi s-a încețoșat; puterea din trup mi-a slăbit. Totuși, cât mai pot, m-aș bucura să mai fac puțin pentru Dumnezeu, înainte de a mă coborî în țărână.