Jonathan Edwards : O nouă biografie

1. Fiul Orășelului East Windsor

Prima experiență de care îmi amintesc cu privire la acel fel de desfătare lăuntrică, dulce, în Dumnezeu și în lucrurile divine, în care am trăit mult de atunci, a fost pe când citeam acele cuvinte [1 Tim. 1:17]: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin!”. În timp ce citeam acele cuvinte, a venit în sufletul meu și parcă s-a răspândit peste tot prin el un simț al gloriei Ființei Divine; un sentiment nou, cu totul diferit de tot ce am experimentat înainte. Niciodată nu mi-au atras atenția niște cuvinte din Scriptură așa cum au făcut-o acestea. M-am gândit în mine ce Ființă extraordinară era Aceasta și cât de fericit aș fi dacă mi-aș găsi plăcerea în acest Dumnezeu și dacă aș fi răpit în El în ceruri și dacă aș fi cuprins în El pentru totdeauna! Continuam să-mi spun acestea și să cânt pentru mine aceste cuvinte ale Scripturii; și am început să mă rog lui Dumnezeu să pot să-mi găsesc plăcerea în El și m-am rugat într-un mod cu totul diferit de cum obișnuiam să fac; cu un nou fel de afecțiune. Însă nicicând nu mi-a trecut prin minte că ar fi vorba de ceva spiritual, ori că experiența aceasta ar avea o natură mântuitoare.  Sentimentul meu cu privire la lucrurile divine a părut să crească treptat, până m-am dus să predic la New York, cam la vreun an și jumătate după ce au început ele; și, în timp ce m-am aflat acolo, le‑am simțit foarte conștient, într-o măsură mai mare decât am făcut-o înainte. Tânjirile mele după Dumnezeu și după sfințenie au crescut mult. Pur și smerit, sfânt și ceresc, creștinismul mi-a apărut extrem de atrăgător. Am simțit o dorință aprinsă să fiu în toate un creștin complet; și să fiu conformat chipului binecuvântat al lui Hristos; și să pot trăi în toate lucrurile, potrivit cu regulile pure, dulci și binecuvântate ale Evangheliei. Am avut o sete aprinsă după progres în lucrurile acestea; ceea ce m-a făcut să le caut și să le urmăresc. A fost lupta mea continuă, zi și noapte, și cerința mea constantă, cum aș putea să fiu mai sfânt și să trăiesc mai sfânt, tot mai potrivit vieții unui copil al lui Dumnezeu și unui ucenic al lui Hristos. Am căutat acum o creștere în har și în sfințenie, și o viață sfântă, cu mai multă sârguință decât am căutat harul înainte să-l fi avut. Obișnuiam să mă cercetez în continuu, căutând și inventând căi și mijloace pe baza cărora să trăiesc mai sfânt, cu mai mare sârguință și zel decât am urmărit oricare alt lucru în viața mea. […]  Adeseori, de când am trăit în acest orășel, am avut viziuni foarte mișcătoare cu privire la propria mea păcătoșenie și răutate; foarte frecvent au fost de așa intensitate că m-au ținut într-o stare de plâns cu hohote, uneori pentru o perioadă considerabilă de timp; așa că a trebuit adesea să mă încui în camera mea. Am avut un mult mai puternic sentiment al propriei mele răutății și al stricăciunii inimii mele decât am avut vreodată înainte de convertirea mea. Adeseori mi s-a părut că, dacă Dumnezeu ar păstra aducerea aminte a nelegiuirilor mele, imputându-mi-le, aș apărea ca cel mai rău dintre toți oamenii – dintre toți care au trăit vreodată de la începutul lumii până azi, și că ar trebui să am, de departe, cel mai de jos loc în iad.  Mi se pare că, dacă nu ar fi harul, înălțat și ridicat la înălțimea infinită a deplinei plinătăți și glorii a marelui Iehova, și dacă nu ar fi brațul puterii și harului Său întins în toată maiestatea puterii Sale și în toată slava suveranității Sale, aș ajunge cufundat în păcatele mele mai prejos chiar de iad – mult departe de ochii oricărei creaturi, putând fi văzut numai de ochii harului suveran, care pot penetra chiar până la o așa adâncime. Și, cu toate acestea, mi se pare că această convingere a mea de păcat este extrem de slabă și de vagă; e îndeajuns să mă pună în uimire că nu am un sentiment și mai mare al păcatelor mele. […] 

Adaugă o recenzie

Numele dumneavoastră*

Recenzia dumneavoastră*

Trimite recenzia