Aceasta este prima biografie mai consistentă despre Jonathan Edwards
care apare după aproape cincizeci de ani. În timpul acestei perioade,
păstorul de la Northampton, misionarul printre indienii de la
Stockbridge şi preşedintele Colegiului New Jersey (mai târziu Princeton)
a fost recunoscut de mulţi ca cea mea mare figură intelectuală din
America secolului al XVIII-lea.
Niciodată înainte nu
au fost disponibile atât de multe materiale scrise de Edwards, ori atât
de multe studii detaliate cu privire la gândirea sa. Cu toate acestea,
mulţi dintre cei care au fost liderii acestei „renaşteri” a studiilor
despre Edwards au fost lipsiţi de simpatie faţă de aproape fiecare
dintre convingerile personale ale subiectului studiilor lor.
De
aceea, se cuvine să dăm un interes special noii şi bine documentatei
biografii scrise de Iain H. Murray. Scriind într-un stil uşor de citit,
cu discernământ spiritual şi cu simpatie faţă de subiectul său, lucru
care a caracterizat şi lucrările sale biografice anterioare (de ex.,
cele despre C. H. Spurgeon şi D. M. Lloyd-Jones), Murray construieşte pe
temelia celorlalte biografii mai vechi despre Edwards, dar aduce şi
material nou din studiile recente.
Iain Murray
crede că Edwards nu poate fi înţeles aparte de credinţa sa. Numai
atunci când este văzut ca un creştin, în primul rând şi în cel mai
important mod, au sens viaţa şi scrierile sale. Integritatea acestei
interpretări este confirmată capitol după capitol, pe măsură ce lui
Edwards i se permite să vorbească pentru sine.
Rezultatul
este o biografie, care este vrednică de încredere, atât ca informaţie,
cât şi teologic. Teologia lui Edwards este prezentată în contextul
potrivit al vieţii lui de zi cu zi. Putem să-l urmărim în viaţa sa
publică şi în cea privară – ca păstor în zilele Marii Treziri, cât şi în
anii „din pustietate” din avanspostul de la Stockbridge. Relaţiile din
familia sa (în special cele cu soţia sa) punctează naraţiunea şi îi
adaugă atât interes, cât şi patos. Acest studiu deosebit al unui mare om
al lui Dumnezeu nu este numai o biografie excepţională; de asemenea,
slujeşte ca o ilustraţie clasică a modului în care biserica de azi poate
şi ar trebui să înveţe din istoria ei trecută.
1. Fiul Orășelului East Windsor
2. „Acel nou simț al lucrurilor”
3. New York: În căutarea sfințeniei
4. Tutore La Yale
5. Stoddard și Northampton
6. Valea Cea Verde a Umilinței
7. Frângerea Duhului De Adormire
8. „Treisprezece Ore, În Fiecare Zi”
9. Marea Trezire Spirituală
10. Portrete Personale
11. Diviziune și Dezordine
12. Apărarea Religiei Experimentale
13. „Emoțiile Religioase”
14. Schimbări La Northampton și Dincolo de el
15. Uniunea și Viziunea Misionară Internațională
16. Controversa Cu Privire La Cina Domnului
17. În Spatele Controversei
18. Îndepărtarea
19. Luptele Dintr-un Sat De Frontieră
20. Misionar Printre Indieni
21. Prin Ochii Esterei
22. „Dumnezeul Meu Este Viu”
23. Lucrarea Care Continuă
Prima experiență de care îmi amintesc cu privire la acel fel de
desfătare lăuntrică, dulce, în Dumnezeu și în lucrurile divine, în care
am trăit mult de atunci, a fost pe când citeam acele cuvinte [1 Tim.
1:17]: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și
singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin!”.
În timp ce citeam acele cuvinte, a venit în sufletul meu și parcă s-a
răspândit peste tot prin el un simț al gloriei Ființei Divine; un
sentiment nou, cu totul diferit de tot ce am experimentat înainte.
Niciodată nu mi-au atras atenția niște cuvinte din Scriptură așa cum au
făcut-o acestea. M-am gândit în mine ce Ființă extraordinară era Aceasta
și cât de fericit aș fi dacă mi-aș găsi plăcerea în acest Dumnezeu și
dacă aș fi răpit în El în ceruri și dacă aș fi cuprins în El pentru
totdeauna! Continuam să-mi spun acestea și să cânt pentru mine aceste
cuvinte ale Scripturii; și am început să mă rog lui Dumnezeu să pot
să-mi găsesc plăcerea în El și m-am rugat într-un mod cu totul diferit
de cum obișnuiam să fac; cu un nou fel de afecțiune. Însă nicicând nu
mi-a trecut prin minte că ar fi vorba de ceva spiritual, ori că
experiența aceasta ar avea o natură mântuitoare.
Din
acel moment am început să am un nou fel de înțelegere și de gânduri cu
privire la Hristos, la lucrarea răscumpărării și la glorioasa cale a
mântuirii prin El. Din când în când, un dulce sentiment interior al
acestor lucruri, venea în inima mea; și sufletul meu era răpit în
viziuni și contemplații plăcute ale acestor lucruri. Și mintea mea a
fost foarte angajată în a petrece timpul citind și meditând la Hristos,
la frumusețea și excelența persoanei Sale și la plăcuta cale a mântuirii
prin harul gratuit în El. Nu am găsit cărți atât de desfătătoare pentru
mine ca acelea care tratau aceste subiecte. Acele cuvinte din Cânt. 2:1
m-au atins de foarte multe ori: „Eu sunt un trandafir din Saron, un
crin din vale”. Cuvintele mi se păreau a reprezenta într-un mod dulce
caracterul atractiv și frumusețea lui Isus Hristos. Întreaga carte a
Cântărilor îmi era plăcută și în acea vreme obișnuiam să petrec mult
timp citind-o; și am găsit, din când în când, o asemenea dulceață
lăuntrică care parcă mă răpea, în contemplațiile mele. [...] Acest simț
al lucrurilor divine pe care l-am avut, obișnuia adeseori să aprindă,
cum ar fi, dintr-o dată un foc dulce în inima mea; o ardoare a
sufletului pe care nu știu cum să o exprim.
Sentimentul meu cu privire la lucrurile divine a părut să crească
treptat, până m-am dus să predic la New York, cam la vreun an și
jumătate după ce au început ele; și, în timp ce m-am aflat acolo, le‑am
simțit foarte conștient, într-o măsură mai mare decât am făcut-o
înainte. Tânjirile mele după Dumnezeu și după sfințenie au crescut mult.
Pur și smerit, sfânt și ceresc, creștinismul mi-a apărut extrem de
atrăgător. Am simțit o dorință aprinsă să fiu în toate un creștin
complet; și să fiu conformat chipului binecuvântat al lui Hristos; și să
pot trăi în toate lucrurile, potrivit cu regulile pure, dulci și
binecuvântate ale Evangheliei. Am avut o sete aprinsă după progres în
lucrurile acestea; ceea ce m-a făcut să le caut și să le urmăresc. A
fost lupta mea continuă, zi și noapte, și cerința mea constantă, cum aș
putea să fiu mai sfânt și să trăiesc mai sfânt, tot mai potrivit vieții
unui copil al lui Dumnezeu și unui ucenic al lui Hristos. Am căutat acum
o creștere în har și în sfințenie, și o viață sfântă, cu mai multă
sârguință decât am căutat harul înainte să-l fi avut. Obișnuiam să mă
cercetez în continuu, căutând și inventând căi și mijloace pe baza
cărora să trăiesc mai sfânt, cu mai mare sârguință și zel decât am
urmărit oricare alt lucru în viața mea. […]
Cerul pe
care l-am dorit a fost un cer al sfințeniei; să fiu împreună cu
Dumnezeu și să-mi petrec veșnicia în dragostea divină și într-o părtășie
sfântă cu Hristos. Mintea mea a fost foarte prinsă de contemplații cu
privire la cer și la bucuriile de acolo; și cu privire la viața de
acolo, într-o sfințenie, smerenie și dragoste perfecte; și am început să
înțeleg în vremea aceea că mare parte a fericirii din cer constă în
faptul că sfinții își pot exprima dragostea față de Hristos. Mi s-a
părut o mare piedică și povară faptul că nu puteam exprima așa cum
doream ceea ce simțeam lăuntric. Ardoarea lăuntrică a sufletului meu
părea să fie împiedicată și reținută, și nu putea să se manifeste cu
flacăra pe care mi-aș fi dorit-o. Obișnuiam adeseori să mă gândesc la
faptul cum în cer, acest principiu se manifestă și se exprimă cu toată
libertatea și deplin. Cerul mi s-a părut extrem de satisfăcător, ca o
lume de iubire; și că toată fericirea consta în a trăi o dragoste pură,
smerită, cerească, divină. […]
Așa cum am
scris atunci câteva dintre meditațiile mele cu privire la ea, sfințenia
mi se părea a avea o natură dulce, plăcută, atrăgătoare, liniștită,
calmă; lucru care a adus sufletului meu o inexprimabilă puritate,
strălucire, pace și extaz. Cu alte cuvinte, a făcut sufletul meu
asemenea unui câmp ori unei grădini a lui Dumnezeu, cu tot felul de
flori plăcute; toate plăcute, desfătătoare și netulburate; și m‑am
bucurat de un calm dulce, sub razele blânde și înviorătoare ale
soarelui. Sufletul unui creștin adevărat, așa cum am scris atunci în
meditațiile mele, îmi părea ca acea mică floare albă pe care o vedem în
fiecare primăvară a anului; mică și smerită pe pământ, deschizându-și
bobocul ca să primească razele plăcute ale slavei soarelui;
bucurându-se, cum ar veni, într-un extaz calm; răspândind în jur o
mireasmă dulce; stând pașnică și plină de iubire, în mijlocul altor
flori de jur împrejur; toate deschizându-și în același fel bobocii ca să
soarbă din lumina soarelui. Nu a existat vreo altă parte a sfințeniei
creaturii față de care să am un sentiment mai măreț al caracterului ei
plăcut, decât smerenia, frângerea inimii și sărăcia în duh; și nu era
nimic după care să tânjesc cu atâta dor. Inima mea a tânjit după aceasta
– să stea plecată înaintea lui Dumnezeu, ca în țărână; ca să fiu nimic,
și ca Dumnezeu să fie TOTUL, să pot deveni ca un copilaș.
Adeseori, de când am trăit în acest orășel, am avut viziuni foarte
mișcătoare cu privire la propria mea păcătoșenie și răutate; foarte
frecvent au fost de așa intensitate că m-au ținut într-o stare de plâns
cu hohote, uneori pentru o perioadă considerabilă de timp; așa că a
trebuit adesea să mă încui în camera mea. Am avut un mult mai puternic
sentiment al propriei mele răutății și al stricăciunii inimii mele decât
am avut vreodată înainte de convertirea mea. Adeseori mi s-a părut că,
dacă Dumnezeu ar păstra aducerea aminte a nelegiuirilor mele,
imputându-mi-le, aș apărea ca cel mai rău dintre toți oamenii – dintre
toți care au trăit vreodată de la începutul lumii până azi, și că ar
trebui să am, de departe, cel mai de jos loc în iad.
Răutatea
mea, așa cum sunt eu în mine însumi, mi-a apărut de o bună bucată de
timp cu totul de nedescris și întrecând orice gând și orice imaginație;
ca un potop infinit sau ca niște munți deasupra capului meu. Nu știu cum
să exprim mai bine cum mi-au apărut păcatele, decât îngrămădind infinit
peste infinit, multiplicând infinitul cu infinit. Foarte adesea, în
acești mulți ani, aceste expresii s-au aflat în mintea mea și în gura
mea: „Infinit peste infinit … infinit peste infinit!”. Când mă uit în
inima mea și arunc o privire la răutatea mea, mi se pare că e ca un abis
infinit mai adânc decât iadul.
În vremurile
din urmă am tânjit mult după o inimă frântă și după a sta umilit
înaintea lui Dumnezeu; și, atunci când cer smerenie, nu pot să accept
gândul de a nu fi mai smerit decât ceilalți creștini. Mi se pare că,
deși gradele lor de smerenie ar fi de ajuns pentru ei, pentru mine ar fi
o rea înălțare de sine să nu fiu cel mai de jos în smerenie dintre toți
oamenii. Alții vorbesc despre dorința lor de fi «umiliți până în
țărână»; aceasta poate fi o expresie potrivită pentru ei, dar eu
întotdeauna mă gândesc că ar trebui (și aceasta este o expresie pe care
de mult timp am folosit-o în mod natural în rugăciune) să «stau infinit
de smerit înaintea lui Dumnezeu». Și e atât de dureros să mă gândesc cât
de ignorant am fost, când eram un tânăr creștin, cu privire la
infinitele și fără fund adâncimi ale răutății, mândriei, ipocriziei și
înșelăciunii rămase în inima mea.
Mi se pare că, dacă nu ar fi harul, înălțat și ridicat la înălțimea
infinită a deplinei plinătăți și glorii a marelui Iehova, și dacă nu ar
fi brațul puterii și harului Său întins în toată maiestatea puterii Sale
și în toată slava suveranității Sale, aș ajunge cufundat în păcatele
mele mai prejos chiar de iad – mult departe de ochii oricărei creaturi,
putând fi văzut numai de ochii harului suveran, care pot penetra chiar
până la o așa adâncime. Și, cu toate acestea, mi se pare că această
convingere a mea de păcat este extrem de slabă și de vagă; e îndeajuns
să mă pună în uimire că nu am un sentiment și mai mare al păcatelor
mele. […]
Am acum un sentiment mult mai mare al
dependenței mele universale, extreme, față de harul și de puterea lui
Dumnezeu, și de simpla și buna Sa plăcere, decât obișnuiam să am
înainte; și am experimentat mai mult din scârba față de propria mea
neprihănire. Însuși gândul ca să se nască în mine vreo bucurie din cauza
amabilității mele, a realizărilor mele, a experiențelor mele, ori a
vreunei bunătăți a inimii ori a vieții mele, îmi produce greață și îmi e
detestabil. Dar, cu toate acestea, sunt foarte întristat din cauza unui
duh de mândrie și de neprihănire de sine, fiind mult mai conștient de
acesta decât obișnuisem să fiu înainte. Văd cum se ridică șarpele și-și
înalță continuu capul, pretutindeni în jurul meu.
Deși
mi se pare că în anumite aspecte eram un creștin mult mai bun în primii
doi sau trei ani de la convertire, decât sunt acum și trăiam într-o
desfătare și plăcere mult mai constante, cu toate acestea, în anii de pe
urmă, am avut parte de un sentiment mult mai deplin și mai constant cu
privire la absoluta suveranitate a lui Dumnezeu și o desfătare în
această suveranitate; și am avut parte de mai mult din sentimentul
slavei lui Hristos, ca Mijlocitor revelat în Evanghelie.