Noi avem un Altar

Eu cred că Biblia dă învăţături clare cu privire la faptul că singurii care pot lua parte la minunea fără seamăn a vieţii de înviere sunt cei care acceptă crucea şi învaţă din suferinţa ei. 

Pavel depindea de prezenţa şi de puterea lui Dumnezeu în lucrarea sa; altfel, convertirea păcătoşilor ar fi fost imposibilă. De aceea el cerea rugăciuni cu fiecare ocazie. Din fericire, în vremurile apostolice, casa Tatălui încă era cunoscută ca şi casă de rugăciune. Biserica primară nu avea nimic altceva la care să apeleze. Dacă lipsea prezenţa vădită a lui Dumnezeu, imediat se pierdea totul. 

Întâlnirile de rugăciune nu sunt o caracteristică a zilelor noastre. În cel mai bun caz, în ziua de azi, rugăciunea este o îndatorire de rutină pe care ştim că trebuie să o facem, însă noi nu o privim ca pe o ancoră de salvare cu care să ajungem în cer, fără de care suntem complet neajutoraţi. De ce şi-a pierdut rugăciunea relevanţa? Pentru că noi ne sprijinim pe puterea şi pe abilitatea omenească. 

Sunt momente când omul trebuie să se dea cu totul la o parte. Unul dintre acestea este la cruce, unde vedem lucrarea suverană a Domnului şi a Hristosului Lui în forma cea mai pură. Stai deoparte, omule! Dumnezeu este aici, şi pentru tine nu mai este loc! Doar El este mântuirea noastră. „Staţi pe loc şi veţi vedea mântuirea Domnului” (Ex. 14:13). El şi numai El, prin jertfa Lui supremă ne dă intrarea în Locul Preasfânt. Noi avem un altar care rupe perdeaua ce duce la tronul lui Dumnezeu...

Astăzi se predică o Evanghelie pervertită, împrumutată de la un sistem păgân, cu muzică, platforme, staruri de cinema şi sportivi renumiţi. Aceasta este tot ceea ce poate face omul mai bun pentru a atrage necreştinii la creştinism, dar făcând astfel, el curveşte cu lumea şi naşte bastarzi, nu fii. Duhul Sfânt este întristat. Tinerilor li se spune că dacă Îl lasă pe Isus să-i ajute, El le va împlini toate visele. Aceasta este o mare înşelăciune! Mulţi au intrat cu mândria şi cu ambiţiile lor egoiste şi mă tem că vor trebui să o ia de la capăt, de la piciorul crucii lui Isus din Nazaret. Noi avem un altar al arderii de tot, unde ne aducem în întregime înaintea lui Dumnezeu.

Dacă cineva s-ar afla într-o poziţie asemănătoare cu cea a lui Moise ar putea spune că, din moment ce Dumnezeu l-a pus în acel palat, el ar trebui să profite din plin de lucrul acesta şi să tragă toate foloasele. Cu siguranţă Dumnezeu l-a pus pe Moise în palatul din Egipt, însă acesta nu a fost al lui toată viaţa, fiindcă avea alte intenţii, mai demne de Cel ce i-a păstrat viaţa din pruncie. Şi Avraam a refuzat să se stabilească în moştenirea sa promisă pe pământ pentru că, prin credinţă, el a văzut invizibilul şi a considerat pământul o răsplată prea mică pentru a-l stăpâni. Cei care au văzut lucrurile eterne nu sunt neînţelepţi dacă socotesc ca o pierdere posibilităţile lor pământeşti. Aceştia sunt adevăraţii oameni ai credinţei, şi nu cei care „cred în Dumnezeu” ca să-i facă bogaţi şi prosperi.
Lauda vieţii lui Moise era palatul şi bogăţiile Egiptului; lauda vieţii lui Pavel era religia sa. Care este a ta? Sunt ambiţiile, planurile şi dorinţele tale la picioarele tale, în cenuşă? Ai conştientizat tu că această viaţă va trece în curând şi că numai ceea ce ai făcut pentru Hristos va rămâne? Ai tu ochii credinţei care văd cerul? Poţi tu vedea valoarea crucii şi te poţi lăuda cu ea? Este ţinta ta supremă în viaţă să‑L cunoşti pe Hristos şi să fii părtaş cu El pe înălţimile învierii şi în văile ocării şi suferinţelor Sale? Noi avem un altar al suferinţei, unde avem părtăşia cea mai intimă cu Hristos...

Puţini vor să cunoască motivul din spatele acestor dezastre spirituale abundente şi nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea pentru ele. În acelaşi timp, lucrarea Duhului Sfânt, care este antidotul pentru decăderea provocată de păcat şi pentru dominarea stricată a mentalităţii carnale, este mereu stinsă. Oamenii îşi întorc spatele, refuzând cu încăpăţânare să accepte voia Lui, pentru că aceasta este contrară voii lor şi menţinerii părerii bune despre sine. Ei pur şi simplu nu Îl vor pe El, deoarece călăuzirea Lui le deranjează prea mult năzuinţele personale la care ţin atât de mult.
Uneori vedem o luminiţă la capătul tunelului, care pare fără sfârşit, al programelor şi organizărilor omeneşti. Din când în când, se vede chiar şi puţină recunoaştere a greşelii, dar nu vă aşteptaţi la o mişcare a lui Dumnezeu fără o căinţă şi pocăinţă serioasă. Hristos păstrează distanţa, dar glasul Lui încă mai poate fi auzit: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Scriitorul epistolei către Evrei răspunde: „Să ieşim, dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” Iată unde avem un altar: afară din tabără şi nu în altă parte...